News Flash:

Participarea Romaniei la razboiul antifascist

12 Noiembrie 2013
2597 Vizualizari | 0 Comentarii

In perioada interbelica, Romania a urmarit prin politica sa externa mentinerea unor relatii cat mai stranse cu Franta si cu Anglia. Insa, in urma sporirii influentei Germaniei (care la data de 22 iunie 1940, obtinuse capitularea Frantei) si a ultimatului sovietic din 26-27 iunie 1940, statul roman s-a vazut nevoit sa devina un aliat al germanilor (desi, acestia au acceptat aceasta alianta doar dupa ce Romania a cedat teritorii si celorlalti aliati germani cu care avea granite, respectiv Ungaria si Bulgaria). Astfel, odata cu declansarea operatiunii germane Barbarossa impotriva Uniunii Sovietice, armata romana a participat alaturi de cea germana, pentru eliberarea Basarabiei.

Desi, initial au reusit sa cucereasca portiuni considerabile din teritoriile europene ale U.R.S.S.-ului, in cele din urma germanii au fost infranti, principalele batalii considerate ca puncte de cotitura fiind cele de la Moscova, Stalingrad si Kursk, iar la sfarsitul lunii martie din anul 1944, sovieticii au reajuns la Prut. Astfel inca din 1943, guvernul roman, cat si opozitia, au inceput sa-si trimita diplomati in tari neutre, pentru a lua legatura cu Natiunile Unite, in vederea abandonarii Axei. 1 Principalele canale prin care s-au purtat aceste discutii au fost Cairo (unde Barbu Stirbey din partea opozitiei, si neoficial a guvernului, a discutat cu reprezentanti atat ai sovieticilor cat si ai anglo-americanilor) si Stockholm (unde Frederick Nanu din partea guvernului, a negociat doar cu Uniunea Sovietica).

Aliatii occidentali au insistat ca statul roman sa capituleze neconditionat, dar pe 8 aprilie (la Cairo) si la 12 aprilie 1944 (la Stockholm) sovieticii au facut unele propuneri minimale de armistitiu prin care cereau guvernului roman sa accepte pierderea Basarabiei si a nordului Bucovinei, sa plateasca despagubiri de razboi, si sa coopereze militar cu armata sovietica, iar U.R.S.S. recunostea anularea dictatului de la Viena, si revenirea la Romania a „intregii Transilvanii sau a celei mai mari parti din ea”. 2 Dar maresalul Ion Antonescu, increzator in promisiunile facute de Hitler, privind oprirea inaintarii sovietice prin utilizarea unor arme de mare eficacitate si in speranta obtinerii unor propuneri de pace mai favorabile, a hotarat tergiversarea negocierilor. 3 Initial si Iuliu Maniu a procedat la fel, dar in cele din urma acesta a transmis pe 11 iunie ca accepta sa incheie armistitiul pe baza propunerilor „formulate de aliati”. Insa, chiar inaintea debarcarii anglo-americane din Normandia, aliatii au decis la 1 iunie sa intrerupa orice contact cu partea romaneasca. De asemenea, bombardamentele efectuate de anglo-americani in primavara si vara anului 1944, au dezamagit sperantele romanilor privind realizarea unei intelegeri doar cu aliatii occidentali. 4

In vara anului 1944, printr-o noua ofensiva sovietica, fronturile 2 si 3 ucrainene au reusit sa rupa dispozitivul de lupta din estul Romaniei, in cadrul operatiunii „Iasi-Chisinau”. 5 Deoarece maresalul Ion Antonescu nu ar fi dorit inca sa faca un armistitiu fara a primi si un acord din partea Germaniei, regele Mihai, impreuna cu o parte din corpul de comanda al armatei, si cu acordul partidelor care constituisera Blocul National Democrat (respectiv Partiul National Taranesc, Partidul National Liberal, Partidul Social-Democrat si Partidul Comunist Roman), a decis la 23 august, sa-l demita pe Antonescu din pozitia de conducator al guvernului, si sa-l aresteze. Dupa aceasta, generalul Sanatescu a fost numit ca presedinte al consiliului de ministri (fiind organizat un nou guvern), iar regele a proclamat prin radio (la ora 22.12) ca „Un nou guvern de uniune nationala a fost insarcinat sa aduca la indeplinire vointa hotarata a tarii, de a incheia pacea cu Natiunile Unite. Romania a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite”. Insa Natiunile Unite nu cazusera atunci de acord asupra vreunui armistitiu, acestia considerand Romania a fi inca stat inamic (iar astfel, in noaptea de 23-24 august, armata sovietica a luat prizoneri 600 de ofiteri, 6.000 de subofiteri, si peste 150.000 de soldati). 6 In dimineata zilei de 24 august, guvernul roman a trimis un reprezentant (respectiv pe Alexandru Cretzianu) la Ankara, pentru a informa pe reprezentantii Natiunilor Unite ca „noul guvern are intentiunea de a semna imediat armistitiul si de a contribui cu toate fortele tarii la eliminarea de pe teritoriul roman a germanilor”. Guvernul Uniunii Sovietice a declarat pe 25 august ca este de acord cu incheierea unui armistitiu pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 si ale unor modificari aduse acestora in cadrul negocierilor secrete de la Stockholm, iar aliatii au convenit ca negoecierile acestui armistitiu sa aiba loc la Moscova. La 28 august, Grigore Niculescu-Buzesti (noul ministru roman al afacerilor externe) a transmis lui Alexandru Cretzianu o telegrama prin care preciza aliatilor ca „Incepand din ziua de 24 august 1944, ora 4 dimineata, Romania se afla in stare de razboi cu Germania”. Delegatia Romaniei (condusa de Lucretiu Patrascanu) trimisa pentru a semna armistitiul, a ajuns in capitala U.R.S.S.-ului la 29 august 1944, insa negocierile oficiale au inceput abia pe 10 septembrie (aceasta intarziere s-a datorat ezitarii guvernului britanic in a fi de acord cu propunerile anterioare, care la 6 septembrie declarase ca este obligat sa consulte si dominioanele). 7

Pe plan militar, in perioada cuprinsa intre 23 august si 7 septembrie 1944, armata romana a fost condusa comandamentului suprem national (adica de Marele Stat Major), care a realizat regruparea armatei, contribuind la eliminarea trupelor germane din Bucuresti, Dobrogea, Valea Prahovei, Turnu Severin, Banat si din alte zone, fixarea misiunilor strategice si operative. 8 Marele Stat Major nu a urmarit sa provoace dificultati sovieticilor in operatiile duse impotriva trupelor germane, dimpotriva, pe baza Proclamatiei catre tara a regelui Mihai din 23 august 1944, generalul Gheorghe Mihail a cerut trupelor romane sa adopte o atitudine „prietenoasa, fara a cadea in servilism”. La randul lor, celelalte comandamente romane au emis ordine care prevedeau incetarea luptei si a oricaror acte ostile fata de trupele sovietice, dar si rezistenta la incercarile de dezarmare. Insa, trupele sovietice, au continuat sa se comporte ca pe un teritoriu inamic, astfel, referindu-se la intrarea primelor formatiuni militare sovietice in Bucuresti, la 31 august 1944 generalul Constantin Sanatescu consemna in jurnalul sau: „Avem mari nemultumiri, intrucat bande de soldati rusi jefuiesc si mai ales confisca toate automobilele, fara vreun control. Caut sa iau contact cu primul general ce a aparut la Colentina si care este comandantul acestor trupe...Imi spune ca stie de armistitiul cerut, dar pana la semnarea lui suntem tot in razboi. Evident, acest general ne este mare dusman. Am obtinut doar promisiunea ca trupele sale sa se poarte ceva mai bine decat cu un inamic si sa se evite jafurile si omorurile”. 9

De asemenea, comandantii romani (sau delegatii acestora) au incercat sa stabileasca legaturi cu esaloanele sovietice inaintate, propunand modalitati de cooperare in lupta, dar pornind de la situatia de „partener aliat”, si nu de la una de inferioritate, insa comandamentul sovietic avea alte intentii. 10 In etapa de pana la 7 septembrie 1944, n-au existat acorduri sau intelegeri militare interstatale romano-sovietice, dar dupa aceea, armatele romane operative au fost subordonate, Frontului 2 ucrainean, fara sa se precizeze modalitatile de cooperare in lupta, de asigurare materiala, etc. 11

In cele din urma, la 10 septembrie ora 22, delegatiei romane i s-a inmanat proiectul conventiei de armistitiu, redactat in limbile rusa si franceza. Conventia a fost semnata cu putin inaintea orei 5.00 din ziua de 13 septembrie, dar acest eveniment a fost datat pe 12 septembrie. In numele guvernului si inaltului comandament roman au semnat membri ai delegatiei, iar in numele inaltului comandament aliat (sovietic) si din insarcinarea guvernelor U.R.S.S., Anlgiei si S.U.A., maresalul Rodion I. Malinovski. Conventia recunostea faptul ca de la 24 august ora 4 a.m. Romania se angajase in razboiul contra Germaniei si Ungariei „cu scopul de a restaura independenta si suveranitatea Romaniei”, urmand sa participe in continuare la razboi cu cel putin 12 divizii. Guvernul roman era obligat sa asigure prin mijloace proprii si pe cheltuiala sa libera miscare a trupelor aliate pe tot teritoriul tarii; sa le puna la dispozitie constructiile, instalatiile de tot felul, terenuri etc., de care aveau nevoie, pe cheltuiala sa. sa elibereze pe toti prizonierii aliati si sa le asigure transportul spre tarile lor (dar nu se specifica ceva si despre prizonierii romani, capturati de sovietici); sa predea ca trofee aliatilor materialele de razboi germane si ale satelitilor sai aflate pe teritoriul Romaniei; sa plateasca despagubiri – pentru U.R.S.S. suma era fixata la 300 milioane dolari (platibili in curs de 6 ani, in marfuri – produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime si fluviale, diverse masini etc.), pentru celelalte state aliate, suma urmand sa fie stabilita ulterior, la pretul de 35 de dolari uncia de aur; sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat (sovietic) la judecarea criminalilor de razboi si la dizolvarea tuturor organizatiilor prohitleriste; se instituia controlul aliat asupra publicatiilor, teatrelor, filmelor, postei, telefonului, telegrafului, corespondentei particulare si oficiale; in problemele teritoriilor romanesti din vest, conventia prevedea anularea dictatului de la Viena, si revenirea Transilvaniei de nord (sau „cea mai mare parte a ei”) la Romania, si de asemenea conventia mai prevedea restabilirea administratiei civile pe intreg teritoriul Romaniei, cu exceptia zonelor aflate la 50-100 km de front, organele administrative fiind obligate sa indeplineasca ordinele Inaltului Comandament Aliat. 12 Romania urma sa ramana ocupata de trupe sovietice (aceasta marcand un prim pas pentru sovietizarea tarii), fara a se specifica cand acestia se vor retrage (desi, diplomatii romani au dorit sa se faca in scris o astfel de specificare cand s-a discutat armistitiul, reprezentantii aliatilor au refuzat, spunand ca se intelege de la sine ca se vor retrage). De asemenea, aliatii au refuzat sa se specifice recunoasterea statutului de cobeligeranta pentru Romania, dar au lasat sa se inteleaga ca va fi recunosut in urma participarii la razboiul antigerman. Politica externa romaneasca trebuia acum sa se desfasoare sub stricta supraveghere a Comisiei Aliate de control (cara a functionat de la 12 septembrie 1944 pana la 7 noiembrie 1947), dar aliatii occidentali nu prea s-au implicat in activitatile acesteia, si chiar le-au cerut propriilor reprezentanti sa nu depuna prea mult zel si sa lase conducerea treburilor din Romania, maresalului sovietic R.I. Malinovski (care fusese ales presedinte al comisiei, iar in absenta lui, loctiitor era generalul Vinogradov). De asemenea, contrar sperantelor, mai multor oameni politici romani, in sprijin occidental, la 9 octombrie 1944, a fost semnat accordul secret de procentaj dintre Winston Churchill si I.V. Stalin, Romania fiind plasata sferei de influenta sovietica in proportie de 90%. Pentru a clarifica, Winston Churchill chiar a declarat la 7 noiembrie 1944 ca „Atata timp cat rusii ne lasa mana libera in Grecia, nu putem face mai mult decat sa fim spectatori la ceea ce se intampla in Romania”. 13

Pe plan militar, Conventia de armistitiu, a prevazut ca „operatiunile militare din partea fortelor armate romane, cuprinzand si fortele navale si aeriene, impotriva Germaniei si Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generala a Inaltului Comandament Aliat (sovietic)”. Referindu-se la aceste prevederi, generalul Sanatescu scria in Jurnalul sau la 15 septembrie 1944: „In consiliul de ministri am luat in discutie articol cu articol din armistitiu, sunt conditii destul de grele, as zice ca unele conditii ar putea figura intr-o capitulare neconditionata”. 14 Astfel, dupa incheierea Conventiei de armistitiu, elaborarea strategiei a iesit din sfera de atributii a comandamentului national al Romaniei, armata romana trebuind sa colaboreze in mod subordonat cu cea sovietica. Armatele 1 si 4 romane au fost incorporate in dispozitivul Frontului 2 ucrainean in fasii separate, iar Frontul 2 ucrainean a subordonat cate o armata romana uneia sovietice (Armata 4 romana a depins succesiv de armatele 27 si 40 sovietice, iar Armata 1 romana de Armata 53 si Armata 7 de garda sovietice). De asemenea, la campania din Vest a participat, in cadrul armatei sovietice, subordonata Frontului 2 ucrainean, si Divizia Tudor Vladimirescu, formata in primavara anului 1943 in U.R.S.S. din prizonieri romani. 

Prevederea generala a Conventiei de armistitiu referitoare la purtarea operatiilor de catre armatele romane, sub conducerea Comandamentului Suprem sovietic, s-a aplicat prin delegatie, legatura dintre cele doua armate, romana si sovietica, realizandu-se prin Frontul 2 ucrainean, si nu la nivel de comandamente supreme. 15 Dar, desi isi subordonse armatele romane operative, Frontul 2 ucrainean nu si-a asumat si obligatia inzestrarii si asigurarii lor din punct de vedere logistic, lasand aceste atributii Marelui Stat Major Roman, insa fara sa-i puna la dispozitie mijloacele de transport necesare. 16 De asemenea, aviatia romana de front, grupata intr-un corp aerian, a fost incadrata intr-o armata aeriana sovietica. Acest gen de relatii in planul conducerii actiunilor de lupta a dus la nemultumiri si proteste din partea comandamentele armatei romane, dar acestea n-au fost luate in considerare. Pe front, ofiterii de legatura sovietici pe langa marile unitati operative romane aveau largi imputerniciri. De exemplu, in delegatia semnata de generalul sovietic, Sumilov, comandantul Armatei 7 de garda, la 26 octombrie 1944, se mentiona ca posesorul acesteia, colonelul Nicolaev, este imputernicit ca reprezentant al acestei armate pe langa Armata 1 romana. „Colonelului de garda Nicolaev i se acorda dreptul de a fi informat asupra intregului dispozitiv, precum si, in cazuri necesare, dreptul de interventie in actiunile trupelor in scopul executarii mai precise si la timp de catre acestea a misiunilor date”. In legatura cu aceasta masura, generalul Nicolae Radescu, seful Marelui Stat Major al armatei romane, scria: „Este cazul sa se studieze aceasta chestiune care sa faca obiectul unor instructiuni care sa reglementeze colaborarea”. 17

La 9 octombrie 1944, a inceput operatia sovietica Debretin, la care a participat si armata romana. Aceasta operatiune s-a caracterizat printr-o ofensiva pentru eliberarea partii de nord-vest a Romaniei, si a partii estice a Ungariei (pana la Tisa). La realizarea dispozitivului operativ au participat Armata 1 romana comandata de generalul Nicolae Macici si Armata 4 romana comandata de generalul Gheorghe Avramescu. 18 La 14 octombrie 1944, generalul Constantin Sanatescu consemna: „Operatiile militare merg bine. A fost cucerit Clujul si Oradea Mare, iar peste Tisa rusii au inaintat pana la 70 km de Budapesta”, iar la 25 octombrie 1944, referiindu-se si la relatiile militare romano-sovietice, nota ca „Transilvania este cucerita aproape in intregime, insa rusii nu ne lasa sa intram nici in Cluj si nici mai la vest. Cativa romani care au patruns in Cluj au fost arestati; nici trupele romane n-au voie sa treaca prin acest oras”. 19 De asemenea, pe 14 noiembrie, Comisia Aliata de Control a decis (contrar conventiei de armistitiu) sa puna teritoriul Transivlaniei eliberate in administrarea armatei sovietice (inlaturand astfel administratia civila romaneasca). 20 Dar armata romana a luptat in continuare, alaturi de sovietici, in Ungaria, Slovacia, Boemia si Austria. Unsprezece divizii romane au luptat in operatia Budapesta, in centrul si nordul Ungariei, desfasurata de la sfarsitul lunii octombrie 1944 pana la mijlocul lunii ianuarie 1945. Intre decembrie 1944 si mai 1945, trupele romane s-au aflat chiar in centrul ofensivei intreprinse prin Slovacia si Moravia catre Boemia, ajungand pana aproape de Praga, unde se aflau pe 12 mai, cand au primit ordinul sa se opreasca. Dupa 9 aprilie, Regimentul 2 care de lupta si subunitati de cai ferate romane (1.000 de militari si 80 de tancuri) a trecut din Cehoslovacia, si au luptat pe teritoriul Austriei, sub comandament sovietic, si dupa numai trei zile, au ajuns la 45 de km de Viena. 21 Dar in mai multe dintre aceste operatiuni, pe masura inaspririi rezistentei germane si a dificultatilor reliefului din Carpatii nordici si din muntii Tatra, romanii erau mai tot timpul trimisi in sectoarele cele mai dificile. Aprovizionarea armatei romane a intampinat, de asemenea, mari dificultati, in special, datorita faptului ca majoritatea intreprinderilor si stabilimentelor industriale, atelierele de reparatii etc. au fost obligate sa produca aproape exclusiv pentru armata sovietica. 22

In tara, Comisia aliata de Control (partea sovietica) mai decisese sa inceapa o campanie pentru destructurarea armatei romane neoperative, desi articolul 1 al Conventiei de armistitiu nu se referea la marile unitati care nu participau la operatii militare. Astfel, in ciuda opozitiei Marelui Stat Major, sovieticii si-au impus punctele de vedere, obligand pe generalul Nicolae Radescu sa semneze protocolul militar din 26 octombrie prin care s-au desfiintat pana la 1 decembrie, un comandament de armata, patru comandamente de corp de armata, 14 divizii, si alte unitati romanesti (si s-a permis mentinerea in tara ca efective de pace, doar a doua comandamente de corp de armata si trei divizii de infanterie sau munte). 23 In ziua de 6 decembrie 1944, a fost format un nou guvern, condus de generalul Nicolae Radescu, iar la 7 decembrie, generalul Sanatescu a fost numit seful Marelui Stat Major al armatei, si chiar de la inceput a luat cunostinta de faptul ca „Rusii cauta sa ne reduca scolile militare si centrele de instructie – or, cum razboiul nu s-a terminat, acest fapt nu este logic; daca am avea siguranta ca razboiul se va termina curand, apoi chiar noi am lua dispozitii de reducere, fara a mai astepta pe rusi sa ne impuna acest lucru. Pe front, armata are lipsuri mari si rusii o trateaza prost, supunand-o la eforturi prea mari”. 24 Aceste actiuni, ale sovieticilor, pentru reducere efectivelor armatei romane, vizau si lipsirea guvernelor romane, de pana la 6 martie 1945, de forta militara care ar fi putut-o folosi pentru prevenirea imixtiunilor in politica interna a tarii. 25 La 16 ianuarie 1945, a sosit la Bucuresti maresalul sovietic Rodion Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, iar despre aceasta intalnire, Generalul Sanatescu scrie ca, maresalul Malinovski „mi-a comunicat fara inconjur ca nu are incredere deplina in noi si de aceea trebuie sa-si ia masuri ca sa nu aiba trupe romane in spate, luandu-ne orice posibilitate de reactiune. Dupa lungi dezbateri, am reusit sa ne mai lase cateva scoli militare si ceva efective la partile sedentare, acestea pentru a putea alimenta frontul”. In timpul acestei intrevederi, generalul Sanatescu i-a mai propus lui Malinovski ca cele doua armate romane aflate pe front „sa lupte alaturat”, si sa-i permita crearea unui comandament de grup armate romane, mentionand „Prin aceasta – arata Sanatescu – doresc a accentua si mai mult importanta aportului nostru (15 divizii) in front. Mi-a spus ca va vedea mai tarziu daca poate sa grupeze toate fortele romane la un loc”. 26 

In ultima parte a razboiului din vest, dupa ce relatiile militare sovieto-romane au fost influentate pozitiv de comportarea brava a trupelor romane, de competenta comandamentelor romane, au avut loc si cazuri in care unitati sovietice de arme speciale au fost subordonate sau date ca intarire, pentru scurt timp, unor esaloane romane (doar unitatile sovietice care erau de nivel inferior celor romane, au fost puse la dispozitie pe timp limitat). Astfel, atat „pe teritoriul Romaniei, cat si pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, relatiile de comandament si cooperarea pe campul de lupta cu sovieticii au inregistrat aspecte pozitive (in zona Ploiesti, in Carpatii Orientali, la sud de Oradea, la Debretin, pe cursul mijlociu al Tisei, pe Horn si Morava etc), dar si aspecte negative caracterizate de greseli si abuzuri sovietice care au provocat trupelor romane mari pierderi umane si materiale (pe Dealul Sangeorgiu, la Szolnok, in Muntii Javorina)”. 27 Pe timpul razboiului impotriva Germaniei, Marele Stat Major al armatei romane, ramas la Bucuresti, a pastrat atributii pentru coordonarea instruirii contingentelor, provizionarilor, evacuarilor, completarilor cu personal si material, transmiterii dispozitiilor Comisiei Aliate de Control (comandamentului sovietic) catre forurile militare si administrative romane implicate. Totodata, pe cat a fost posibil, Marele Stat Major s-a tinut la curent cu mersul operatiilor desfasurate pe front de trupele proprii. 28 

Intre 23 august 1944 si 12 mai 1945, armata romana a strabatut, prin lupte sangeroase, 20 masive muntoase, a fortat sau a trecut 12 cursuri de apa si a eliberat 8.717 centre populate, intre care 138 orase. In bataliile pentru eliberarea Ungariei, au participat la operatiile „Debretin” si „Budapesta” (timp de 100 de zile) peste 210.000 militari romani incadrati in doua armate, patru corpuri de armata (17 divizii de infanterie, de munte si de cavalerie), Corpul aerian, unitati de geniu, transmisiuni si de cai ferate. Pierderile romanesti in aceste operatiuni s-au ridicat la 42.700 militari (incluzand si raniti). Pe teritoriul Cehoslovaciei, timp de 5 luni au participat din armata romana 16 divizii de infanterie, de cavalerie si de munte, 1 corp aerian, 1 divizie antiaeriana si alte unitati, cu un efectiv de 248.430 de militari, inaintand pe o distanta de 400 km si eliberand 31 orase si 1.722 comune. Pierderiile romanesti la campania eliberarii Cehoslovaciei s-a ridicat la 66.495 de militari. 29  In total, inamicului i-au fost provocate pierderi de circa 14 divizii, iar pierderile romanesti totale au fost de aproape 170.000 militari (incluzand si raniti). Efortul militar si economic facut al Romaniei in aceste conflicte, a fost evaluat la aproximativ 1,3 miliarde dolari la cursul anului 1938, si a contribuit la grabirea victoriei impotriva Germaniei naziste, cu aproximativ 200 de zile. 30  

In planul politicii inerne, sovieticii au ineput faca mai multe presiuni pentru a mari rolul Partidului Comunist Roman (si al aliatilor acestuia din Frontul National Democrat) in guvernarea tarii. Astfel, la 27 februarie, A.I. Visinski, primul loctiitor al comisarului poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., s-a deplasat la Bucuresti, impunand regelui Mihai demiterea generalului Radescu din conducerea guvernului, si l-a convins pe acesta sa accepte, la 6 martie, formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza (alcatuit din reprezentantii F.N.D. si ai gruparii Tatarescu). Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forta politica decisiva in acest guvern era P.C.R., care urmarea lichidarea adversarilor politici si instaurarea unor structuri de tip sovietic in Romania. Impunerea acestui regim, a fost chiar considerat de uni istorici ca fiind evenimentul care marcheaza inceputul razboiului rece (desi, acelasi lucru s-ar putea spune despre actiunea britanica de represiune a comunistilor din Grecia).

La 9 martie 1945, in urma unui schimb de telegrame intre Petru Groza si LV. Stalin, sovieticii (ca sa intareasca guvernul Groza) au acceptat ca partea de nord-est a Transilvaniei (care din noiembrie 1944 se afla sub administratie sovietica) sa fie reintegrata Romaniei. In mod oficial s-a afirmat ca Groza conducea un „Guvern de larga concen¬trare democratica", iar primele actiuni nu au lasat sa se intrevada adevaratele scopuri ale regimului (la 23 martie fiind legiferata o reforma agrara, in baza careia au fost expropriate l.470.000 ha, fara despagubire, dintre care l.100.000 ha au fost impartite la circa 990.000 familii de tarani). Initial, anglo-americanii n-au vrut sa recunoasca guvernul Groza (pe care il considerau nedemocratic), refuzand sa semneze un tratat de pace cu Romania (si incuranjandu-l pe rege sa ceara, pe 21 august 1945, demisia lui Groza, si sa intre in asa-numita „greva regala”, prin care a refuzat sa mai semneze actele guvernului, dar aceasta nu a avut niciun efect asupra guvernarii lui Groza).  31 Insa, in luna februarie a anului 1946, S.U.A. si Marea Britanie au recunoscut guvernul Groza (dupa ce in ianuarie 1946 au fost inclusi in guvern cate un reprezentant al P.N.T. si al P.N.L.), si au acceptat prezenta delegatiei Romaniei la Conferinta de pace de la Paris. Mai multi oameni politici romani (in special dintre cei care erau membri ai partidelor istorice, respectiv P.N.L. si P.N.T.) sperasera ca aliatii occidentali nu vor permite sovieticilor sa pastreze Romania si alte state din Europa de Est, dar anglo-americanii nu ar fi riscat un razboi cu U.R.S.S. pentru Romania, pe care o considerau stat fost-inamic. La 4 Martie 1945, Winston Churchill declarase „Nu avem intr-adevar nici o justificare pentru a interveni in acest chip extraordinar pentru fostii nostri inamici romani, compromitand astfel pozitia noastra in Polonia, si iritandu-i pe rusi, care acceptasera noastra lupta la Atena”. 32 

Cum se observa, britanicii erau totusi mai interesati de soarta Poloniei, iar in mai 1945, Churchill (temandu-se ca sovieticii s-ar putea alia cu japonezii impotriva anglo-americanilor) a chiar cerut comandantilor britanici sa pregateasca un plan de atac surpriza asupra Uniunii Sovietice, denumit „Operatiunea Unthinkable”, ale carei obiective erau descrise ca urmarind „a impune asupra Rusiei, vointa Statelor Unite si a Imperiului Britanic” chiar si daca aceasta „nu era mai mult decat o intelegere cinstita pentru Polonia”. Dar operatiunea a fost caracterizata ca irealizabila de catre planificatori, avand in vedere ca sovieticii aveau o armata de peste trei ori mai numeroasa decat aliatii occidentali. 33 Insa e foarte improbabil ca Winston Churchill chiar ar fi vrut sa atace U.R.S.S. (avand in vedere si numele dat operatiunii), dar indiferent ce intentii avea, pe 26 iulie 1945 si-a pierdut functia de prim-ministru britanic (fiind inlocuit de Clement Attlee).

La 27 august 1946, in cadrul Comisiei politice si teritoriale pentru Romania, s-a discutat problema cobeligerantei romanesti. Dar, in ciuda contributiei militare semnificative a Romaniei (care ca numar de soldati era a patra din alianta Natiunilor Unite, si grabise terminarea razboiului cu aproximativ 6 luni), statutul de cobeligeranta nu i-a fost acordat, din cele 12 delegatii numai patru delegatii votand pentru acordare, respectiv delegatiile, Cehoslovaciei, Bielorusiei, Ucrainei si Frantei (al carei reprezentant, generalul Cotroux, votase astfel pentru ca crezuse ca asa urmau sa procedeze si cei care reprezentau S.U.A., U.R.S.S. si Anglia). 34 Dar, in octombrie 1946, conferinta de pace a aprobat textul tratatului cu Romania, care prevedea reintegrarea nord-estului Transilvaniei la statul roman si anularea Dictatului de la Viena, respingand cererile gvernului ungar de a pastra teritorii din Transilvania. La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu Romania, iar trupele sovietice urmau sa ramana pe teritoriul Romaniei pana la semnarea tratatului de stat cu Austria (aceasta realizandu-se in mai 1955, dar trupele sovietice din Romania s-au retras in vara anului 1958). Nu la mult timp dupa incheierea tratatului de pace, a fost desfiintata Comisia Aliata de Control, si acuma nici macar formal, S.U.A. si Marea Britanie nu mai puteau influenta situatia din Romania. 35  In aceste conditii, sovietizarea tarii (si impunerea unui regim de orientare marxist-leninista si stalnisita) s-a putut accentua, iar Romania a trebuit sa ramana un aliat al Uniunii Sovietice, in razboiul rece care incepuse, si de la 14 mai 1955 a participat la Tratatul de la Varsovia.

1 Stefan Lache, „Romania in relatiile internationale 1939-2006”, Bucuresti, editura Fundatiei Romania de Maine, 2007, p.159-160.

2 Alesandru Dutu, „Romania in istoria secolului XX”, Editura Fundatiei Romaniei de Maine, 2007, p.137.

3 Stefan Lache, op.cit., p. 160-161. 

4 Alesandru Dutu, op.cit., p. 138.

5 Ibidem.

6 Ioan Scurtu, „Istoria contemporana a Romaniei (1918-2005)”, Bucuresti, editura Fundatiei Romania de Maine, 2005, p.103-104.

7 Stefan Lache, op.cit., p. 181-184.

8 Constantin Olteanu, „Relatii Militatre”, Bucuresti, editura Fundatiei Romania de Maine, 2008, p.159.

9 Stefan Lache, op.cit., p. 199.

10 Alesandru Dutu, „Sub povara armistitiului. Armata romana in perioada 1944-1947”, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003, p. 15. 

11 Constantin Olteanu, op. cit., p.160.

12 Stefan Lache, op.cit., p. 185-187.

13 Alesandru Dutu, „Romania in istoria secolului XX”, Editura Fundatiei Romaniei de Maine, 2007, p. 142-143.

14 Constantin Olteanu, op. cit., p.160.

15 Ibidem, p.161.

16 Stefan Lache, op.cit., p. 201.

17 Constantin Olteanu, op. cit., p.161-162.

18 Stefan Lache, op.cit., p. 200.

19 Constantin Olteanu, op. cit, p.161.

20 Alesandru Dutu, op.cit., p. 146.

21 Stefan Lache, op.cit., p. 200.

22 Ibidem, p. 201

23 Alesandru Dutu, op.cit., p.147.

24 Constantin Olteanu, op. cit., p.161.

25 Alesandru Dutu, op.cit., p. 148.

26 Alesandru Dutu, op.cit., p.147.

27 Constantin Olteanu, op. cit., p.161.

28 Alesandru Dutu, op.cit., p. 148.

29 Ibidem, p.165.

30 Ibidem, p. 165-166.

31 Ioan Scurtu, op.cit., p.108-109. 

32 Alesandru Dutu, „Romania in istoria secolului XX”, Editura Fundatiei Romaniei de Maine, 2007, p. 145.

33 Julian Lewis, „Changing direction: British military planning for post-war strategic defence, 1942–1947”, editura Frank Cass Publishers, Londra, 2003, p. XXXII (din Introducere).

34 Alesandru Dutu, op.cit., p. 162.

35 Ioan Scurtu, op.cit., p.109-110

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

perioada interbelica romania franta anglia influentei germaniei
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1481 (s) | 24 queries | Mysql time :0.013697 (s)