News Flash:

Pierderile teritoriale ale Romaniei din 1940

11 Octombrie 2013
2949 Vizualizari | 0 Comentarii
Prin incheierea pactului sovieto-german, izolarea Romaniei era desavarsita, iar Uniunea Sovietica, dintr-un posibil aliat luat in calcul de autoritatile romane impotriva expansionismului german, devenea automat principalul pericol pentru independenta si integritatea Romaniei. Mai mult, amenintarea sovietica ilustrata de actiunile acesteia in Polonia, Finlanda si Tarile Baltice si impunerea in teritoriile anexate a regimului comunist facea sa paleasca, practic, pericolul german, transformand in acelasi timp Reich-ul intr-o solutie preferabila, in ultima instanta, pentru salvarea existentei statului roman si a regimului sau politic. In conditiile in care se profila victoria germana pe frontul occidental, acompaniata in Rasarit de concentrari sovietice la granita de pe Nistru, s-a impus factorilor conducatori de la Bucuresti solutia apropierii de Germania ca singura optiune posibila pentru a face fata pericolului sovietic. Nu era, desigur, varianta dorita, ci era “raul cel mai mic”.
Pericolul sovietic
Dupa incheierea razboiului cu Finlanda, intentiile agresive ale Uniunii Sovietice impotriva Romaniei au inceput sa capete contur in ritm rapid. Mai intai, la 29 martie 1940, in fata Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe, rupea tacerea existenta pana atunci in raporturile romano-ruse cu privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante miscari de unitati militare sovietice din directia nord spre sud, la hotarul cu Romania, unde au adoptat “un dispozitiv operativ”.
In fata acestui pericol ce se profila la Rasarit, guvernul roman a cautat sa lamureasca pozitia puterilor Axei fata de un eventual atac al Uniunii Sovietice impotriva Romaniei. In acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri separate cu ministrii Axei acreditati in Romania, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, si Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei, scrie historia.ro.
Discutia cu ministrul german a fost lamuritoare pentru pozitia pe care Berlinul o va adopta intr-un eventual conflict romano-sovietic. La inceput, Gafencu l-a informat pe Fabricius despre concentrarile sovietice, la care se adaugau si cele ungare (Budapesta decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum si de masurile preconizate a fi luate de partea romana. In fata situatiei create a declarat Gafencu, care a tinut sa sublinieze ca ceea ce ingrijora Romania era situatia de la frontiera rasariteana, guvernul roman ar dori “si o clarificare diplomatica”. Si ministrul de Externe roman a continuat: “Socotind ca evenimentele care s-au desfasurat atat de repede pe frontul apusean dau Germaniei o libertate de actiune mai mare in intreaga Europa, am fi recunoscatori daca guvernul german ar binevoi sa ne dea unele lamuriri cu privire la politica lui orientala”. Inainte de a da un raspuns la intrebarea pusa de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este pozitia Romaniei fata de “problema ruseasca”. Gafencu a raspuns ca ea a ramas neschimbata, asa cum a prezentat-o in timpul vizitei sale in Germania. Si ministrul de externe roman a dorit sa adauge o informatie de importanta deosebita, anume ca “nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”. In continuare, el a adaugat ca din momentul efectuarii vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi, care au apropiat “in aparenta” Rusia de Germania.
Era un mod elegant de a arata interlocutorului ca “schimbarea” se produsese la Berlin, si nu la Bucuresti.
Cuvintele lui Gafencu marturiseau in acelasi timp profunda ingrijorare a guvernului roman fata de “apropierea” sovieto-germana, cu atat mai mult cu cat in timpul vizitei pe care o efectuase la Berlin, intre 18-20 aprilie 1939 – deci inainte de incheierea pactului sovieto-german -, atat in convorbirea cu Hitler, cat si cu alti reprezentanti ai conducerii germane, acestia, la unison, se pronuntasera impotriva unei apropieri a Romaniei de Rusia, care in conditiile existente ar fi putut fi interpretata ca un act “neprietenos” fata de Germania.
In mai 1940 insa, situatia era radical schimbata si acum Gafencu era interesat sa afle cat de ampla era intelegerea sovieto-germana. Lui Fabricius, ministrul de Externe roman i-a declarat insa ca el “nu crede” intelegand prin aceasta, de fapt, ca el spera ca Reich-ul nu si-ar fi schimbat totusi liniile directoare in politica orientala. Era, indirect, o intrebare care astepta un raspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a raspuns ca, “in linii generale”, si politica germana a ramas neschimbata. A adaugat insa ca Stalin a facut “un mare serviciu” Führer-ului, care nu putea uita aceasta. In continuare, el a reluat declaratiile obisnuite ale diplomatilor germani, ca Reich-ul doreste pace in sud-estul Europei si in special pentru Romania. Si a adaugat ca aceasta situatie depinde “in buna parte” si “de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii ei de la Rasarit”. Era, evident, un alt limbaj fata de cel din aprilie 1939. De aceea, Gafencu a cautat sa afle ce intelegea diplomatul german prin “intelegere”. Raspunsul acestuia a fost vag, dar diplomatul roman a retinut ca Fabricius a spus urmatoarea fraza: “Daca vreti sa obtineti ceva, trebuie sa dati”. Insistand pentru lamuriri, Fabricius a aratat ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de frontiera si ca in zona respectiva s-ar putea impinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia ca sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Alba, pentru a asigura Odessa. Nici un moment insa nu s-a gandit ca, de fapt, era vorba de intreaga Basarabie si, cu atat mai putin, de Bucovina.
Ultimatumul sovietic
In perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane in vest si a continuarii concentrarilor de forte sovietice pe Nistru, situatia internationala a Romaniei s-a agravat, iar ingrijorarile la Bucuresti au crescut. Lor le dadea expresie insusi factorul decisiv in politica externa a tarii, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, in Insemnari zilnice:”Primejdia cea mare ramane pentru noi tot granita de Rasarit si ne gasim in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaieri, deci, daca nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in aer”.
In aceeasi zi, in cadrul unei consfatuiri la rege, la care au mai participat premierul Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, si Ernest Urdareanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotararea initierii unei politici de apropiere de Germania. In timp ce acest proces se afla in plina desfasurare, fara a se ajunge insa la o concluzie finala, partea romana nemanifestand o graba deosebita in finalizarea discutiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina de Nord.
In vederea definitivarii pozitiei sale in care ideea unei rezistente armate nu era exclusa, guvernul roman s-a adresat guvernelor german si italian, precum si aliatilor din Intelegerea Balcanica, pentru a vedea in ce masura se poate baza pe sprijinul acestora. Raspunsurile primite au venit sa sublinieze izolarea in care se afla Romania. Astfel, de la Berlin a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, inca angajata in vest, nu-si putea permite o inrautatire a relatiilor cu Rusia. Acelasi sfat l-a primit guvernul roman si de la Roma, care a considerat ca este “un interes european esential” sa se evite un conflict armat cu URSS. De asemenea, cele doua guverne au aratat la Budapesta si Sofia ca nu doresc noi complicatii in sud-estul Europei. De la Belgrad si Atena raspunsurile au fost vagi, ocolind intrebarea clara formulata de guvernul roman. In sfarsit, Ankara a confirmat “deciziunea absoluta” de a-si indeplini obligatiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost usurata de faptul ca, intre timp, Romania, acceptand ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia sa-l evite de a nu intra intr-un conflict cu URSS era inlaturat. Pe de alta parte, nici Bulgaria nu parea dispusa sa se avante intr-o aventura militara, Intelegerea Balcanica fiind, cel putin formal, inca in vigoare, iar Bulgaria nu voia sa riste.
In situatia existenta si sub amenintarea fortei, regele Carol al II-lea si guvernul roman, dupa indelungi dezbateri in cadrul a doua Consilii de Coroana, au fost nevoiti sa accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea, si dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord guvernul sovietic a continuat sa duca o politica plina de amenintari fata de Romania. Astfel, Moscova a continuat, fara succes insa, sa solicite Berlinului libertatea de a anexa si sudul Bucovinei, la linia de demarcatie de pe Prut cu Romania incidentele provocate de partea sovietica s-au tinut lant, a incurajat pretentiile teritoriale ungare si bulgare impotriva Romaniei etc.
Originea lui 22 iunie 1941
Politica Moscovei a determinat in mod hotarator toate actiunile de politica externa ale guvernelor care s-au succedat la conducerea Romaniei in perioada care a urmat. Marturiseste acest lucru chiar Ion Girgurtu, ce va fi desemnat de regele Carol al II-lea sa conduca guvernul ce va realiza apropierea de Axa. “Este de netagaduit arata I. Gigurtu ca felul cum a fost ocupata Basarabia a influentat mult tendinta de apropiere de Germania, deoarece URSS dadea impresia ca nu intelege sa se opreasca pe noua granita. Este cert ca politica noastra de apropiere de Germania ar fi intampinat rezistente mai mari, mai mult, nu ar fi fost necesara, daca URSS ar fi fost concilianta in toate problemele ce au urmat in legatura cu ocuparea Basarabiei”.
Daca la 22 mai 1940 Grigore Gafencu putea sa declare ministrului Germaniei la Bucuresti, fara nici o exagerare, ca “nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”, dupa ultimatumul din iunie 1940 starea de spirit a populatiei si a oamenilor politici romani nu mai corespundea acestei declaratii. Dimpotriva. Intr-o perioada scurta s-a produs in mentalul romanesc o schimbare de 180o, sentimentele antisovietice crescand vertiginos, iar ideea eliberarii “fratilor basarabeni” incepand sa capete consistenta.
Aici isi are originea actul Romaniei din 22 iunie 1941.
Cu toate acestea, in raporturile cu URSS Romania a adoptat in continuare “o atitudine extrem de corecta”, care exprima dorinta sincera a guvernului roman de a nu provoca niciun fel de incident pe linia de demarcatie cu URSS, dar si teama de a nu da partii sovietice motive de agresiune. S-a mers pana acolo incat, intr-o circulara din 23 iulie 1940, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, avertiza diplomatii romani ca orice actiune de “iredentism basarabean” si orice agitatie privind problema basarabeana, in tara sau la misiunile diplomatice ale Romaniei din strainatate, “o consideram astazi nu numai ca inoportuna, dar ca direct nepatriotica”. Aceasta politica de neprovocare a URSS era confirmata si de faptul ca guvernul roman a desemnat ca titular al postului de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova o personalitate politica si diplomatica romaneasca de prima marime, si anume pe Grigore Gafencu.
Urmarile ultimatumului sovietic
Evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au avut urmari deosebit de importante pentru Romania si zona sud-estului european, in general. Ele “au avut, in ansamblu, un efect catastrofal”, in sensul “nu numai ca au inaugurat, ci pur si simplu au declansat procesul dezintegrarii teritoriale a Romaniei”. In primul rand, au accelerat demersurile guvernului roman pentru apropierea de Axa. In acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc o schimbare de guvern, in fruntea caruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relatiile sale cu Germania. Totodata, la Externe a fost numit Constantin Argetoianu, inlocuit si el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atat primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania. Dar noutatea absoluta, care trebuia sa dovedeasca Germaniei hotararea guvernului roman de a se alinia Axei, era prezenta unor ministri din randul Garzii de Fier. Ministrul Fabricius a inteles imediat semnificatia si rolul noului guvern, dand indicatii ferme reprezentantilor presei germane acreditati in Romania ca “in corespondentele pe care le vor trimite ziarelor lor sa adopte o atitudine de incredere fata de noul guvern roman si sa arate in acelasi timp ca noua orientare politica a Romaniei, care se caracterizeaza printr-o vadita tendinta de apropiere de Reich, are un caracter definitiv”.
Intr-adevar, dupa ce la 1 iulie 1940 guvernul roman renuntase la garantiile anglo-franceze, la 4 iulie noul guvern a publicat o declaratie in care anunta hotararea sa de a urma o politica de integrare “sincera” in sistemul Axei. O saptamana mai tarziu, la 11 iulie, guvernul roman anunta iesirea din Societatea Natiunilor. Toate aceste gesturi si declaratii aveau insa _ cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu _, intr-un anumit sens, “un caracter unilateral”, intrucat ele nu au fost urmate, cum era firesc, “de o luare de atitudine a Axei fata de Romania”.
Dialogul Carol – Hitler
Concomitent insa, intre guvernul roman si cel german, care actiona in numele Axei, s-a desfasurat cum spunea tot Mihail Manoilescu “o actiune de un ordin confidential si diplomatic”. Debutul acestei actiuni s-a produs la 2 iulie. Dupa ce regele Carol al II-lea n-a reusit sa obtina legatura telefonica pentru a vorbi cu Hitler, care “se plimba undeva in Franta”, monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru a transmite pe cale diplomatica ceea ce dorise sa comunice direct Führer-ului. In Insemnari zilnice regele arata ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:
1) Romania a renuntat la garantiile anglo-franceze si cauta “o colaborare mai intima” cu Germania, “care ar putea fi chiar intarita printr-o alianta care sa fie in folosul celor doua tari”;
2) Stiri sigure aratau ca Rusia avea intentia “de a depasi linia de demarcatie” stabilita in urma ultimatumului si de a se apropia de zona petrolifera, ceea ce reiesea din pregatirile militare ce le facea;
3) La evacuarea Basarabiei, trupele romane au fost insultate, dezarmate si impiedicate sa se retraga;
4) Regele solicita Führer-ului “un ajutor, ca sa ne apere in aceste momente grele”, Romania facand tot ce a putut pentru a pastra pacea in regiune;
5) In final, el a cerut “o misiune de instructie militara, care va intari si mai mult legaturile dintre cele doua state”.
Raspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arata interesul Führer-ului pentru modul in care regele vedea “regularea chestiunilor” intre Romania, Ungaria si Bulgaria, pentru a putea ca pe aceasta baza sa ia o hotarare. De asemenea, Hitler considera ca trebuiau incepute “conversatii” intre partile interesate, deoarece in “starea continua de enervare si de inarmare” nu puteau fi rezolvate problemele existente. Raspunsul Führer-ului continea si un element care, pe de o parte, constituia o explicatie a pozitiei germane, dar care, pe de alta parte, suna ca un avertisment in ceea ce privea pozitia Germaniei in raporturile dintre Romania si vecinii ei, bulgari si unguri: “Germania nu poate uita ca Ungaria si Bulgaria au fost aliatii ei in trecut”. O astfel de afirmatie arata clar ca nu justitia, dreptatea, adevarul erau avute in vedere de Germania in reglementarea problemelor romano-ungare si romano-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atat de clar: alianta celor doua tari cu Germania. La 6 iulie, Carol a raspuns mesajului Führer-ului: accepta inceperea de “negocieri” cu Ungaria si Bulgaria, pe baza etnica si a schimbului de populatie, iar ca accesoriu, eventual, rectificari de granita.
La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la Hitler. Führer-ul recomanda regelui luarea unei “hotarari principiale” in negocierile cu Ungaria si Bulgaria, prin cautarea unei “solutii definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii”. Abia dupa reglementarea “rationala” a problemelor cu Ungaria si Bulgaria Germania se angaja sa examineze “posibilitatea unei colaborari mai stranse, iar in vederea acesteia si dupa imprejurari, sa-si asume obligatiuni mai largi”. Raspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost inmanat lui Hitler de I. Gigurtu si M. Manoilescu, in cadrul intrevederii pe care acestia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. In esenta, regele reafirma acceptul pentru inceperea de negocieri cu Ungaria si Bulgaria, pe baza principiului etnic (“Romania nu poate sa se abata nici o clipa de la principiul etnic”), care putea fi satisfacut “in mare masura” prin schimbul de populatie; respingea arbitrajul puterilor Axei, dar accepta “influenta lor durabila”, in sensul moderarii revendicarilor “vecinilor nostri”. In continuare, in scrisoare se arata ca sacrificiile pe care Romania le facea ar fi trebuit sa duca nu numai la “o pace definitiva” si “la bune raporturi prietenesti de vecinatate”, dar si la o “noua ordine politica” din care nu puteau lipsi “ample obligatii” asumate de Germania, inclusiv garantiile acesteia “fata de orice posibilitate si de orice incercare de stirbire a teritoriului nostru, ori de unde ar veni ea”.
Obiectivele unei initiative romanesti
Este prezenta in scrisoarea de raspuns a regelui o idee ce va reaparea in actiunea politico-diplomatica a guvernului roman in primavara anului 1941, cu prilejul victoriei germane in campania din Balcani. Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre Romania si vecinii ei, Ungaria si Bulgaria, sa fie inclusa intr-o actiune mai larga de reglementare a tuturor “neintelegerilor asemanatoare, de mai mare sau mai mica importanta”, intre toate statele din sud-estul Europei. O astfel de solicitare, in vara anului 1940, nu putea avea decat doua obiective. In primul rand, ea se putea inscrie in realizarea acelei “paci definitive” si a “bunelor raporturi prietenesti de vecinatate” intre statele din regiune, care sa duca la “noua ordine politica” si la asumarea de catre Germania a unor “ample obligatii” privind garantarea integritatii teritoriului Romaniei impotriva oricarei incercari, “ori de unde ar veni ea”, despre care Carol al II-lea vorbea in scrisoarea catre Hitler. Germania insasi era interesata in realizarea acestei “linistiri” a sud-estului european, care ii asigura aprovizionarea cu alimente si, in special, cu petrol. “Conditionarile” pe care le ridica fata de Romania pentru acordarea de garantii contineau insa nu numai dorinta de a satisface cererile unor “aliati”, dar si intentia de a pedepsi Romania pentru politica pro-anglo-franceza promovata de guvernul roman pana la sfarsitul lunii mai, in conditiile in care tara era inconjurata din toate partile de state ce promovau, in diverse grade, politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia.
In al doilea rand, aceasta solicitare avea in vedere un obiectiv “de uz intern”, in sensul de a se arata poporului roman care suferise deja trauma pierderii umilitoare a Basarabiei si Bucovinei de Nord si nu mai putea suporta noi cedari teritoriale fara sanctionarea celor vinovati ca Romania nu era singura tara care era nevoita sa suporte sacrificii.
Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discutie generala asupra frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27 iulie 1940, in convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar, Bogdan Filov, si cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul declara ca a respins propunerea romaneasca pentru ca “o dezbatere generala nu poate fi folositoare daca se doreste sa se ajunga la o solutie rapida a problemelor de revizuire”. Ceea ce dorea Hitler era mai intai un acord intre Romania, Ungaria si Bulgaria, iar in caz de succes el era gata sa garanteze, impreuna cu Italia si Rusia (!), statutul teritorial rezultat.
Niciunul dintre obiectivele urmarite de Germania, pe de o parte, si de Romania si Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. In urma noilor cedari teritoriale pe care a fost constransa de Germania sa le accepte, chiar daca Romania a obtinut garantii din partea Axei a caror importanta nu trebuie subestimata, avand in vedere politica de expansiune teritoriala a Uniunii Sovietice si care si-au demonstrat intreaga valoare, in zona nu numai ca nu s-a instaurat linistea, ci dimpotriva, sub regimul impus de “pax germanica” tensiunea a cunoscut acumulari nemaiintalnite pana atunci, gata sa erupa la suprafata in orice moment favorabil. In ceea ce priveste situatia interna din Romania, in urma noilor pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena si Tratatul de la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat, incat acesta a fost obligat, la inceputul lunii septembrie, sa abdice si sa paraseasca tara, pentru a se salva.
Impulsionarea revizionismului ungar…
In al doilea rand, ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei. In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata. Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis “un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic. Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa “ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord” sa se introduca propozitia “care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania”.
O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica. In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau: “Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi”.
Pe langa o propaganda interna si externa antiromaneasca deosebit de intensa, imediat ce ultimatumul sovietic a devenit public, cele doua guverne si-au indreptat sperantele si pasii spre Axa, in special spre Berlin, pentru a primi sprijin. Astfel, chiar in dimineata zilei de 27 iunie 1940, in conditiile in care Bucurestiul reusise numai la ora 7.00 sa cunoasca termenii exacti ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Döme Sztojay, se prezenta la Auswärtiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, pentru a-i inmana acestuia un memorandum in care era prezentat punctul de vedere maghiar in situatia creata de ultimatumul sovietic:
1) Ungaria isi va urmari revendicarile fata de Romania numai in intelegere cu puterile Axei;
2) “Ungaria trebuie sa fie avuta in vedere, in cazul ca Romania va incheia o serie de intelegeri cu un alt stat, in privinta problemelor teritoriale”. Concomitent, la Budapesta, primul-ministru maghiar, contele Pál Teleki, si ministrul de externe, Istvan Csaki, au convocat pe ministrul german in Ungaria, Otto von Erdmannsdorff, in fata caruia nu au formulat pretentii revizioniste bine precizate impotriva Romaniei (au declarat insa clar ca nu doresc un coridor spre secuime, ci o fasie de-a lungul granitei, mergand spre nord-est, apoi spre sud-est, in partea Maramuresului, completata cu un posibil schimb de populatie), dar s-au interesat de atitudinea Germaniei in cazul unui atac maghiar impotriva Romaniei. Intentiile belicoase ale partii ungare au fost potolite de cancelarul Hitler la intalnirea cu premierul Teleki si cu ministrul Csaky, din 10 iulie. Hitler le-a declarat celor doi reprezentanti ai Ungariei ca el cunoaste ca Romania este bine inarmata si i-a intrebat pe Teleki si Csaky daca sunt siguri ca vor fi victoriosi intr-o confruntare directa cu Romania. “Contele Teleki si contele Csaky au manifestat o ezitare evidenta inainte de a raspunde nota ministrul Paul Schmidt, translatorul oficial al Führer-ului si au declarat ca ei cred ca vor triumfa asupra Romaniei daca actiunea s-ar desfasura intr-un moment favorabil”. In acelasi timp insa, Führer-ul i-a linistit pe Teleki si Csaky informandu-i asupra faptului ca ii va cere regelui Carol al II-lea sa se inteleaga cu Ungaria, ceea ce a si facut prin scrisoarea din 15 iulie 1940.
… si bulgar
O actiune diplomatica perfect simetrica cu cea dezvoltata de Ungaria a intreprins si Bulgaria. De altfel, intre cele doua guverne a existat o anumita colaborare, dar numai de ordin general, Sofia pastrand o oarecare rezerva, ea fiind constienta ca diferendul teritorial pe care il avea cu Romania privind sudul Dobrogei nu avea complexitatea si gravitatea celui romano-ungar asupra Transilvaniei si nedorind sa lase impresia unei legaturi intre ele. De asemenea, impactul asupra opiniei publice romanesti al celor doua probleme era total diferit si Sofia a tinut cont de acest lucru. De aceea, guvernul bulgar nu a vrut ca intre actiunea lui si cea a Budapestei sa se puna un semn de egalitate. Mai mult, in timp ce Ungaria a declarat o mobilizare generala, concentrandu-si fortele la frontiera cu Romania, provocand numeroase incidente si violand spatiul aerian romanesc, aratand clar intentii ofensive, Bulgaria nu a recurs la amenintari de ordin militar, ci dimpotriva, a declarat ca ea doreste o rezolvare pasnica a diferendului cu Romania (desi presa bulgara a lansat puternice atacuri impotriva Romaniei, iar la granita din Dobrogea s-au inregistrat numeroase incidente provocate de partea bulgara).
Bulgarii s-au dovedit a fi foarte bine informati asupra evolutiei evenimentelor din Romania. Cand, la 27 iunie 1940, ministrul bulgar la Berlin, Dragan Parvanov, s-a prezentat la Auswärtiges Amt, la Ernst Woermann, pentru a se informa in legatura cu “dezvoltarea crizei basarabene”, acesta a fost surprins sa vada ca diplomatul bulgar avea informatii despre sedinta Consiliului de Coroana roman (care se intrunise la ora 12.30), asupra careia _ nota Woermann _ “nici noi nu aveam pana la acea ora informatii sigure”. Parvanov sperase ca va primi din partea autoritatilor germane informatii privind pozitia Reich-ului “cu privire la satisfacerea ulterioara a revendicarilor Bulgariei”, dar nu a primit decat sfatul ca Bulgaria sa nu profite de criza basarabeana pentru a-si satisface propriile revendicari. Raspunsul l-a deceptionat pe diplomatul bulgar, care i-a exprimat lui Woermann “tulburarea” sa ca “Bulgaria ar putea sa primeasca acum Dobrogea ca un dar din mainile Uniunii Sovietice”. Raspunsul amintit continea in el si o nota de santaj fata de Germania, pentru a o determina pe aceasta sa sprijine cererile bulgare pentru Dobrogea de sud.
Promisiunea ferma a sprijinirii cererilor revizioniste bulgare a primit-o Bulgaria abia la 27 iulie, in timpul vizitei pe care primul-ministru Filov si ministrul de externe Popov i-au facut-o lui Hitler, dupa ce deja guvernul roman acceptase ideea unor discutii cu Ungaria si Bulgaria. Führer-ul a declarat celor doi oameni de stat bulgari ca este “convins de justetea revendicarilor bulgare si a dat sarcina ministrului Afacerilor Externe al Reich-ului de a sustine aceasta revendicare bulgara si de a o aduce la cunostinta Romaniei”. Hitler a mers si mai departe: la 31 iulie, ministrul Reich-ului la Bucuresti, W. Fabricius, a comunicat in capitala Romaniei “recomandarea categorica” a Führer-ului ca Romania sa cedeze intregul Cadrilater Bulgariei. Dupa o astfel de recomandare, negocierile de la Craiova s-au purtat, practic, asupra reglementarii urmarilor cedarii Cadrilaterului.
URSS ameninta din nou
Daca evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au dus la intensificarea actiunii revizioniste a guvernelor ungar si bulgar, ele au marcat totodata si o crestere a interesului sovietic fata de Balcani. “Cuceririle pe care le-au facut cu pretul unor sacrificii marunte scria Grigore Gafencu referindu-se la succesele repurtate in plan international de guvernul sovietic in transpunerea in viata a protocolului Ribbentrop – Molotov au trezit vechile traditii de expansiune imperialista vesnic in cautarea unor hotare europene mai potrivite, au magulit vanitatea lor deosebit de simtitoare de stat proletar”. In fapt, URSS devenise “o primejdie amenintatoare, in orice clipa, pentru toate statele vecine”, cu atat mai mult daca acestea se aflau in calea expansiunii sovietice, cum era cazul Romaniei. Fata de aceasta din urma, interesele Uniunii Sovietice, pe de o parte, si cele ale Ungariei si Bulgariei, pe de alta parte, coincideau in buna masura. Asa se explica sprijinul sovietic acordat pretentiilor revizioniste ungare, pe care le considera indreptatite “in principiu”, si revendicarilor bulgare, pe care Moscova le sprijinea “cu simpatie”.
Ungaria a inteles importanta factorului sovietic pentru realizarea proiectului ei revizionist fata de Romania si l-a folosit in special in perioada in care Germania o sfatuia sa pastreze pacea in regiune. Un document diplomatic romanesc vorbea chiar de “coluziunea” ungaro-sovietica impotriva Romaniei in vara anului 1940. In acest sens, in documentul amintit se arata ca, inca inainte de 26 iunie 1940, ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, a primit instructiuni de a lua contact cu V.M. Molotov “pentru a examina posibilitatile unei actiuni comune impotriva noastra”.
La inceputul anului 1942, ziarul “Magyaroszág”, din 10 ianuarie, a publicat un articol intitulat “Magyarok Ukrajnaban”, sub iscalitura lui Darvas Janos, in care arata ca a existat o intelegere sovieto-ungara de a ataca Romania, in urma careia Uniunea Sovietica urma sa ocupe Bucovina si Moldova, iar Ungaria intreg Ardealul.
De fapt, mobilizarea armatei ungare, incepand din mai 1940, se efectuase atat sub influenta victoriei germane in vest, dar si a concentrarilor de trupe sovietice la granita cu Romania. In acele zile, Ungaria nu se gandea sa ia o initiativa razboinica, “dar cauta sa fie gata de a profita de orice imprejurare care sa-i ingaduie o cooperatie cu un eventual beneficiu teritorial”. A pierdut insa momentul ultimatumului, datorita atat interventiei Germaniei, cat si acceptarii ultimatumului de catre guvernul roman, moment pe care reprezentantii Ungariei la intrevederea cu Hitler din 10 iulie 1940 l-au evocat cu evident regret.
Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania. O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august. Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea “arbitrajul”, Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate. Ministrul de externe german a vorbit de atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.
Acceptarea “arbitrajului” si garantia Axei au pus capat amenintarii sovieto-ungare. Daca “solutia” data la Viena a satisfacut Ungaria, ea a iritat in mod evident Moscova. Nemultumirea sovietica avea in vedere faptul ca ea fusese din nou tinuta deoparte de hotararile luate in zona Europei Centrale. Dar fondul nemultumirii sovietice rezida in garantia data Romaniei, care punea practic capat visurilor sovietice spre Balcani si Stramtori, URSS dand o interpretare extinsa articolului 3 din protocolul secret incheiat cu Germania la 23 august 1939, in sensul ca aceasta din urma avea prioritate in sud-estul Europei pe plan economic, iar Uniunea Sovietica pe plan politic.
Nemultumirea sovietica s-a manifestat chiar in noaptea de 29/30 august 1940, cand s-au semnat documentele de la Viena: ministrul roman la Moscova, Grigore Gafencu, a fost chemat in toiul noptii de catre Dekanozov, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, care pe un ton grav i-a inmanat o nota de protest ce continea numeroase incidente de frontiera de care era acuzata partea romana. Ca un ecou al coluziunii sovieto-ungare, dupa ce armata ungara a ocupat partea de nord-est a Transilvaniei, conform “arbitrajului” de la Viena, cand la jumatatea lunii septembrie 1940, la Cluj-Napoca, au avut loc manifestari dedicate anexarii teritoriului, atasatul militar sovietic, participant la eveniment, a fost obiectul unei deosebite atentii si simpatii din partea autoritatilor ungare.
De o maniera asemanatoare a procedat si Sofia care, cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud, pe langa multumirile adresate celor doua guverne ale Axei, si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.
Consecintele pierderilor teritoriale
Ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, la 5 septembrie 1940, cand generalul Ion Antonescu a primit depline puteri din partea regelui Carol al II-lea, Romania era inca o tara izolata si amenintata in plan international, slabita, dezorientata si demoralizata in plan intern.
Pierderile teritoriale suferite ca urmare a cedarii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord-Est si Dobrogei de Sud erau deosebit de mari. Ele au afectat profund statul roman si intreaga societate romaneasca, marcand practic toate actiunile in plan international ale guvernului roman in anii razboiului si dupa aceea, pana la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947.
Totodata, pierderile suferite in vara anului 1940 au afectat rolul si ponderea geopolitica si strategica a statului roman in regiune. Dar cea mai grea lovitura primita a fost in plan moral. Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

pactului sovieto-german romaniei uniunea sovietica teritoriile
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1744 (s) | 34 queries | Mysql time :0.016027 (s)