News Flash:

Povestea calailor din Brasov

13 Octombrie 2013
2814 Vizualizari | 0 Comentarii
Calatorului care ajungea la Brasov in secolul al XVIII-lea prin pasul Timis dinspre Muntenia i se dezvaluia inaintea ochilor o scena socanta cu doar cativa kilometri inainte de destinatia finala: pe varful unui delusor din stanga drumului se ridica o spanzuratoare din piatra, de care atarnau corpuri pe jumatate putrezite ale raufacatorilor pedepsiti cu moartea. Este vorba de Galgenberg – Dealul Spanzuratorilor sau Dealul Furcilor, care se gaseste – in configuratia de astazi a Brasovului – in spatele blocurilor din fata actualului Spital Judetean. Cu cateva sute de ani in urma, zona cu pricina gazduia, cu exceptia spanzuratorii, si vasa calaului, aflata mult in afara orasului, si tot aici erau inmormantati cei care nu isi puteau gasi odihna in cimitire: sinucigasii, alaturi de cei decapitati, trasi pe roata sau in teapa, scrie historia.ro.
Torturi, spanzurari, decapitari, arderi pe rug, alungari din oras
Cei care doreau sa ajunga in cetatea Brasovului trecand prin cartierul Blumana (actualul Bulevard 15 Noiembrie) erau intampinati in fata portii Porzen (actuala intrare pe strada Republicii) de locul ubi homines comburuntur – acolo unde sunt arsi oamenii, locul de executie prin ardere pe rug, in vecinatatea caruia se gaseau doua lacuri unde vrajitoarele erau supuse „probei plutirii“. In stanga acestui loc de executie se gasea tigania orasului (pe locul magazinului Star de astazi), o ingramadire de colibe din pamant, acoperite cu paie, cu ulite intortocheate, noroioase si urat mirositoare din cauza paraielor imputite ce veneau de pe Schwarzgasse (strada Neagra). Aceasta era strada breslei tabacarilor ce isi varsau pe canale anume construite butoaiele in care pieile stateau la inmuiat.
Un alt loc de executie unde raufacatorii erau lasati sa putrezeasca in public era cel din fata portii Closther (intrarea pe actuala strada a Muresenilor). Prin aceasta poarta intrau calatorii ce veneau din Moldova. Exista, de asemenea, si un anunt prin care cei care ajungeau in Brasov erau informati ca sosesc intr-un oras posesor al jus gladiis (dreptul de a ucide), un oras care putea pronunta si duce la indeplinire pedepse cu moartea.
Prima executie pronuntata de Senatul Brasovului dateaza din anul 1442, insa despre cei care le duceau la indeplinire nu stim mai nimic. O prima informatie cu privire la etnia acestora dateaza din anul 1504 in registrele castelanilor de la Bran, care ii foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept calai pentru a-i spanzura pe raufacatorii din satele ce tineau de cetate.
Calaii din Brasov, dar si din intreaga Transilvanie, erau tiganii, care aveau „indeletniciri spurcate, pentru ca ei fac si pe calaii“, dupa cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory. Incepand cu anul 1520, registrele Brasovului incep sa consemneze executiile duse la indeplinire in oras de calaii tigani. Conform acestor insemnari, intre anii 1520-1550 au fost duse la indeplinire un numar de 120 de sentinte, printre care se numarau torturi, spanzurari, decapitari, arderi pe rug, taieri de urechi, batai si alungari din oras. Inregistrarile amintite sunt de obicei succinte, redand doar sentinta, cui a fost aplicata si cati bani s-au platit tiganilor. Descrieri mai ample apar in cazurile care necesitau torturarea invinuitilor sau arderea pe rug a condamnatilor, fiind consemnate preturile platite pentru materialele necesare acestor operatiuni.
De asemenea, calaii orasului erau insarcinati si cu inmormantarea cadavrelor sinucigasilor. Serviciile acestora erau folosite si in satele aflate sub jurisdictia Brasovului. Trebuie mentionat faptul ca registrele de plata in general nu consemneaza numele calailor, ei fiind desemnati prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar in anul 1541 este trecut in registrul de plati al orasului „tiganul Nicolae, care a spanzurat doi raufacatori“.
Si calaii sfarsesc executati…
Documentele pastrate permit reconstituirea dinastiei tiganilor brasoveni intre anii 1695 si 1719. Marcu a fost decapitat in 1695 pentru mai multe crime. In 1717, calaul Simon a fost tras pe roata fiind acuzat ca a ucis o fecioara si i-a vandut sangele unor evrei. Urmasul sau, Bita, a murit de moarte buna, insa fiul acestuia, Gligore, devenit calau, ar fi fost ucis in 1719 de catre Palko (al doilea sot al mamei sale), care isi dorea pentru sine slujba de calau.
De multe ori calaii brasoveni ucideau si in afara „programului“, cum este cazul calaului Marcu, judecat in 1695 pentru crimele comise cu cativa ani inainte. Impotriva acestuia au depus marturie mai multi tigani, principalul martor fiind Juon der Zigäner Diener (Ion slujitorul tigan), ceea ce, in terminologia brasoveana, il desemna pe tiganul temnicer. In marturia acestuia cu privire la faradelegile savarsite in decursul timpului de calaul orasului se mentioneaza: pe cand se afla la culesul viei la senatorul Johannes Retsch, alaturi de alti tigani, calaul Marcu a incercat sa-i ia cu forta lui Mamaliga castigul zilei de munca, insa senatorul brasovean a intervenit si i-a cerut sa inceteze cu aceste obraznicii. Raspunsul calaului a fost ca senatorul sa taca din gura, ori il va lovi cu baltagul. Ion temnicerul isi mai aminteste ca alta data, cand se afla impreuna cu senatorul Simon Weis, calaul Marcu a inceput sa-l ameninte pe acesta cu bataia si „sa-i aminteasca cine este el, care a omorat o suta de oameni si cine este el (senatorul Weis) fata de o suta de oameni? Este un paduche, un om de nimic“. „Cam cu trei ani in urma“, calaul Marcu se afla in curtea senatorului Georg Drauth, care daruia vin iobagilor orasenesti (printre care se numarau si tiganii), iar in curtea cu pricina calaul l-a taiat cu sabia pe Priscu Lautarul, acesta murind dupa trei zile de ingrijire din partea barbierului. In urma acestor marturii, pe 20 martie, Senatul brasovean consemna executarea calaului Marcu: „A fost osandit la moarte fostul calau de aici Marcu pentru mai multe omoruri infaptuite: el a omorat 7 oameni, pe doi i-a taiat, iar pe alti 5 i-a dat mortii prin lovituri si de asemenea a curvit siluind o femeie; pentru implinirea acestei sentinte mai intai sa fie tarat cu un cal de trei ori in jurul Casei Sfatului si apoi sa fie dus in afara orasului pana la locul de osanda de langa casa calaului; sa-i fie taiate ambele maini si la urma sa-i fie taiat capul pe butuc si pus in teapa, iar trupul sa-i fie ingropat in gunoiul care se gaseste acolo“.
In 1717, un alt calau brasovean este judecat si condamnat la moarte: „...in februarie a fost taiat in patru calaul Simon pentru ca in noaptea de Sfantul Bartolomeu a taiat o fata si i-a vandut sangele evreilor“. Cronicarul brasovean Joseph Teutsch il descrie astfel: „barbat inalt, de 35 de ani, pe nume Simon, de familie tigan“. Acest proces pare ciudat la o prima vedere, deoarece, in 1717, nu existau evrei la Brasov, acestora fiindu-le permis sa locuiasca doar in Alba Iulia. Insa registrele de plata ale orasului consemneaza faptul ca marturiile celor doi complici au fost smulse sub tortura: „pe 3 februarie au fost torturati cei doi baieti ai calaului, i-am platit lui Bita pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oras a baiatului care s-a spanzurat singur, 1 florin. Cand a fost torturat inca o data celalalt, i-am platit lui Bita 25 denari“. Torturile trebuie sa fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi baieti ai calaului Simon, care a ales sa se spanzure, iar cel ramas in viata a preferat, sub al doilea rand de tortura, sa marturiseasca ceea ce voiau anchetatorii sa auda. Pe 13 aprilie a fost pus la cazne calaul Simon impreuna cu asistentul sau, iar pe 22 aprilie „mai intai a fost calaul zdrobit cu roata si apoi taiat in patru, slujitorul sau a fost decapitat si apoi asezat pe roata“.
Bita, Gligore, Palko... si crime pentru postul de calau
Calaul Simon a fost urmat de Bita, calau adus de la Fagaras, care a slujit orasul vreme de doar doi ani, in 1719 figurand in locul lui fiul sau, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult: el avea sa sfarseasca ucis de chiar tatal sau vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crima. O ancheta a Senatului brasovean a avut loc la 19 mai 1719, iar Istok, ajutorul de calau, a dat mai multe informatii privind modul in care s-a facut trecerea de la un calau la altul si mijloacele „neortodoxe“ pe care le-au utilizat cei care-si doreau pentru ei functia de calau.
Astfel, dupa ce Bita, fostul calau, a murit de moarte buna, fiul lui, Gligore, si-a convins mama sa-l lase pe el sa preia aceasta slujba. La putin timp dupa aceea, Palko, noul sot al mamei (si de-acum tatal vitreg al lui Gligore), l-a chemat pe Gligore sa mearga cu el pe camp sa jupoaie un magar mort; de atunci, Gligore n-a mai fost vazut, iar Palko a devenit calaul orasului. Un nepot de-al lui, pe numele Dodoc, a fost vazut purtand dolmanul si cizmele cu care plecase Gligore.
Ancheta cu privire la disparitia lui Gligore a fost reluata in 1720, cand Neaga, mama celui disparut, marturiseste ca Palko, al doilea barbat al ei, a lovit-o si ea a iesit din coliba strigand: „Caine, daca fiul meu ar fi fost aici nu m-ai fi lovit, ce-au facut oamenii tai cu el?“. Intrebata despre ce oameni este vorba, Neaga a raspuns: „Niste tigani de satra, Grancea, Kempul, Dodoc si alti cativa“. Cu privire la fiul sau, Neaga a spus autoritatilor ca a murit de ciuma si a fost ingropat langa casa de catre ajutorul de calau Istok si de alti doi tigani. In incheierea interogatoriului, vaduva lui Bita a negat ca ar fi uneltit cu Palko, cel de-al doilea barbat al ei, devenit intre timp calau al orasului, sa-si ucida fiul, pe Gligore. Dar la ancheta a mai fost inregistrata o marturie conform careia vaduva lui Bita, impreuna cu Palko, Necula si Dodoc au mers intr-o seara la carciuma, iar pe drum Palko ar fi spus ca trebuie sa scape cat mai repede de Gligore „pentru ca este mai bine sa ne bucuram noi de bucata lui de paine“. Cazul disparitiei calaului Gligore a ramas nerezolvat, insa trebuie constatata o tendinta de pastrare a meseriei de calau in aceeasi familie.
O meserie banoasa, dar impura
Anchetele amintite mai sus ne fac sa credem ca Neaga, mama calaului disparut Gligore, a fost implicata in uciderea propriului fiu, „pentru ca sa ne bucuram noi de bucata lui de paine“. O bucata de paine consistenta, deoarece calaul orasului Brasov era un om bogat fata de restul tiganilor. O reglementare „din vechime“ prevedea ca fiecare tigan trebuia sa-i plateasca o suma de doi denari calaului dupa fiecare executie, in afara de banii platiti de primaria orasului. De asemenea, calaul primea cate 4 florini de patru ori pe an (de Paste, Sfantul Ioan, Sfantul Mihail si de Craciun), iar ajutorul sau primea cate 2 florini la aceleasi sarbatori. Oficial insa, de la primarie, un calau primea urmatoarele sume, in functie de pedepsele duse la indeplinire: pentru spanzurarea unui talhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roata – cate 2 florini, iar pentru torturarea invinuitilor – cate 25 de denari.
Daca-l luam, de pilda, pe calaul Bita, in anul 1717 a incasat, oficial, pentru munca sa  10 florini si 75 de denari. Cadourile de sarbatori au urcat castigurile sale la 26 de florini si 75 de denari. Si pentru cele patru executii duse la indeplinire in anul cu pricina, calaul Bita trebuie sa fi primit de la tiganii din Brasov si din district (daca ne folosim de cifrele recensamintelor din 1755) alti 26 de florini,  ceea ce a dus castigurile sale totale la 52 de florini si 75 de denari. O suma mare, in conditiile in care tiganii geambasi de cai din Brasov – care erau considerati a fi bogati – plateau cate 5 florini impozit anual.
„Bucata de paine“ a calaului era zdravana, insa era legata de conceptul de „necuratenie“, care servea drept baza a organizarii sociale a lumii medievale. In orice oras al acelei perioade, dominat politic de bresle, nu puteai deveni cetatean decat daca faceai parte dintr-o astfel de corporatie. Dar toate statutele breslelor precizau ca eventualul candidat trebuia sa fie ehrlich – onorabil si ehelich – nascut dintr-o casatorie legitima. Prin natura activitatii lor, calaii erau considerati unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Juristul german Eylenberg  justifica dezonoarea calaului prin urmatoarea metafora: „Asa cum anumite parti ale corpului uman, pe care modestia ne impiedica sa le mentionam, ne scapa de fecale, tot asa calaii sunt cele mai de jos membre ale corpului politic, fiind eficienti in curatirea si mentinerea statului“.
„dinastiilor“ de calai. In Franta, postul „monsieur de Paris“ (denumirea sub care era cunoscut calaul) a fost ocupat, intre 1879 si 1881, de membrii unei singure familii. Primul din aceasta dinastie a fost Louis Deibler (al carui nume indica o legatura cu o alta dinastie de calai din spatiul Germaniei), urmat de fiul sau Anatole, al carui loc a fost preluat de nepotul Jules-Henri Desfourneaux, urmat de alt nepot al lui Anatole, André Obrecht, si, in sfarsit, de fiul vitreg al lui André, Marcel Chevalier. In Marea Britanie, meseria de calau a fost detinuta intre anii 1902-1956 de familia Pierrepoint: Henry, urmat de fiul sau Thomas, ultimul fiind fiul lui Henry, Albert. In spatiul german, plin de orase libere detinatoare ale dreptului de executie, calaii erau siliti sa traiasca la marginea societatii si sa se casatoreasca intre ei, rezultand de-a lungul anilor un adevarat monopol asupra meseriei de calau, impartit de cateva familii.
Casatorii si recrutari cu forta
Din cauza statutului lor de impuri, calaii Brasovului aveau, evident, probleme in a-si gasi sotii,  Astfel, calaul Marcu, judecat si executat in 1695, a adus-o in casa lui cu forta pe fiica tiganului Dumitru cu care a facut un copil. Martorii din procesul lui Marcu spun ca biata tiganca se temea de Marcu, asa ca a fugit in secuime, lasandu-si copilul pe mainile calaului. Mama sotiei fugare a incercat sa isi recupereze nepotul, dar fara succes, si niciunul dintre martori nu stia ce s-a intamplat mai departe cu acest copil.
Mult mai tarziu, in anul 1785, mai multi tigani au depus marturie impotriva calaului brasovean din perioada (din pacate, documentele nu au inregistrat numele lui). In acest caz, tiganul Constantin Tire a marturisit autoritatilor ca a aflat despre calau ca acesta „se poarta in mod nepermis cu o alta tiganca, Stanca Lupulas“, iar atunci cand preotul catolic von Beldi s-a intalnit cu calaul la o carciuma si a incercat sa-l convinga sa o lase pe tiganca in pace, calaul l-a batut cu un toiag si l-a lovit cu palma peste gura.
Calaii brasoveni intampinau dificultati si in recrutarea ajutoarelor, de multe ori servitorii calaului fiind luati cu forta. Conform marturiei lui Ion temnicerul, calaul Marcu l-a facut slujitor cu forta pe Gologanul, „tarandu-l in coliba sa“, dupa care „l-a torturat si i-a taiat urechile“. La sase saptamani dupa aceasta, lui Marcu nu i-a placut cum sapase Gologanul o groapa in care trebuia pusa o teapa pentru o executie, asa ca „l-a batut pe acesta cu o secure peste piept si intre umeri incat nu mai putea sa se ridice in picioare si doar se tara pe pamant, iar dupa trei zile a murit“. In anul 1785, tiganul Ion Colta s-a plans de faptul ca a fost silit cu forta de calau sa-i fie ajutor si sa participe la doua executii, mai mult, a fost chiar sechestrat in casa calaului, care l-a obligat sa recunoasca ca ii este dator cu bani amenintandu-l ca il va taia in bucati cu sabia. Chestiunea impuritatii rezultate in urma atingerii calaului era cat se poate de serioasa in Brasovul secolului al XVIII-lea. Ancheta asupra calaului din 1785 consemneaza marturia tiganului Matei Moldovan care se plange ca, intr-o seara, in vreme ce mergea la o nunta in Altstadt impreuna cu sotia si copilul sau, a fost atacat fara motiv de calaul orasului, care l-a batut. Urmarea imediata a fost ca vecinii sai l-au declarat impur, unrein, in urma contactului cu calaul, si a inceput sa nu isi mai poata gasi de lucru in oras. Matei Moldovan se mai plangea ca „a trebuit sa dau socoteala vecinilor si sa ma curat pentru ca spuneau ca am avut de-a face cu un ceva necurat si in felul acesta nici eu, nici alti oameni cinstiti nu mai putem umbla pe strada fara sa ne temem de el“.
Intrarea in modernitate
Incet-incet, calaii brasoveni si-au pierdut importanta si sursele de venit. Taxa de doi denari pe care fiecare tigan trebuia s-o plateasca dupa fiecare executie a fost abolita in 1785. In 1856 s-a renuntat la serviciile calaului orasului, executiile fiind duse la indeplinire prin impuscare de catre un pluton de executie. Spanzuratoarea din piatra ridicata in secolul al XVIII-lea, al carei prim client a fost chiar mesterul zidar care a inaltat-o, a fost demolata in anul 1870. In 1872 au fost desfiintate breslele, disparand si conceptul de „puritate“ a cetateanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista in Brasov porecla de „Henkerjoszi“, data hingherului, o ultima amintire a calaului brasovean, desemnat in documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

brasov timis muntenia spanzuratorilor dealul furcilor
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1412 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018246 (s)