News Flash:

Povestea emotionanta de dragoste dintre Eminescu si Veronica Micle

15 Ianuarie 2018
1208 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.7607 RON (+0.0043)
USD: 4.1939 RON (+0.0058)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
eminescu si veronica

Astazi, la 168 de ani de la nasterea poetului Mihai Eminescu, povestea lui de dragoste cu Veronica Micle starneste curiozitate si pasiune. Poeta a fost marea dragoste a lui Eminescu, care, insa, i-a produs si multa durere acestuia. Scrisorile schimbate de cei doi indragostiti arata patima cu care poetul a iubit-o.

Mihai Eminescu a recunoscut de nenumarate ori in scrisorile si poeziile sale influenta deosebita pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, in ciorna scrisorii de condoleante la moartea lui Stefan Micle, sotul Veronicai, el scrie: „Viata mea, ciudata si azi si neexplicabila pentru toti cunoscutii mei, nu are nici un inteles fara tine”. Sau in poezia Lumea imi parea o cifra marturiseste ca, pana cand a intalnit-o, „n-veam scop in asta lume, nici aveam ce sa traiesc”, pentru ca dupa aceea „incepusem s-am in lume ceva ce platea mai mult decat lumea”.

De altfel, evolutia relatiei dintre cei doi se poate observa din scrisorile celor doi si din textele manuscriselor eminesciene, aparute in „Opere”, Editura Academiei.

Din Amintirile lui Ioan Slavici, se stie ca, dupa stabilirea la Iasi in 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicai. In aceasta perioada scrisorile dintre cei doi au fost scrise in termeni ceremoniosi.

Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu catre Veronica, din 1876 aflam ca, in tot acest timp, el a iubit-o patimas de la distanta:

„Doi ani de zile, doamna, n-am putut lucra nimic, si am urmarit ca un idiot o speranta, nu numai desarta, nedemna.”

In acelasi text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee in capul meu si te iubeam cum iubeste cineva un tablou”.

Dar Veronica hotaraste sa duca lucrurile mai departe: „Dupa ce singura ai voit altfel si-ai facut din visul meu un caprit al d-tale, nu mai putea ramane astfel, pentru ca nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.”

Ce anume a facut Veronica pentru ca lucrurile sa se schimbe intre ei putem afla din aluziile continute in alta ciorna de scrisoare din aceeasi perioada.

Odata, cand Stefan Micle a trebuit sa plece din Iasi, Veronica i-a daruit lui Eminescu o ora de intimitate si l-a lasat sa o stranga in brate. Aceasta intamplare este confirmata si de insemnarea de pe fila 82 verso a textului „Poporan Religios Amartolon Sotiria” ce-i apartinea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericita a vietii mele. Eu am tinut pe Veronica in brate, strangand-o la piept, am sarutat-o. Ea-mi darui flori albastre pe care le voi tine toata viata mea.”

Jumatatea de an scursa de la imbratisarea din februarie pana la urmatorul eveniment al legaturii lor a fost o perioada de framantari continue. Acum, Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul sau: „Iubind in taina”, „Eu numar, ah!, plangand”, „In lira-mi geme si suspin-un cant”, „Ce soptesti atat de tainic”, „Zadarnic sterge vremea”, „Venin si farmec”, „Gelozie” si multe altele.

Pana la urma, Eminescu reuseste sa se desprinda din vraja ei si scrie in poezia „M-ai chinuit atata cu vorbe de iubire”:

„Cum multamesc eu soartei ca am scapat de tine,

Far-a comite, Doamna, pacatul mostenit.

Azi iarasi ma vad singur si fericit si bine!”

Veronica preia din nou intiativa si reuseste sa-l inlantuie folosind ceea ce pana atunci ii refuzase: „pacatul mostenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o incheie astfel: „De aceea sarut mainile fara manusi, ochii fara ochelari, fruntea fara palarie si picioarele fara ciorapi si te rog sa nu ma uiti, mai cu seama cand dormi.”

In comentariile la aceasta scrisoare, Perpessicius observa ca scrisoarea este rupta la coltul unde apare anul in care a fost scrisa, iar pe spatele scrisorii Veronica il corecteaza ulterior cu anul 1879. Aceasta incercare evidenta de postdatare este o dovada ca Veronica avea ceva de ascuns, si anume faptul ca legatura lor a devenit intima inainte de moartea lui Stefan Micle.

Anul real este cu siguranta 1876, pentru ca atunci in poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicala. Daca poeziile de pana atunci erau pline de revolta si nemultumire, din acest moment, ele incep sa exprime fericirea unei iubiri impartasite.

Intre poeziile scrise dupa august 1876 sunt cateva in care Eminescu afirma explicit ca schimbarea s-a produs la initiativa Veronicai.

Urmeaza o perioada in care in manuscrise apar poezii care exprima fericirea pe care i-a daruit-o Veronica.

Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleste. El hotaraste sa se mute la Bucuresti, in octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat dupa aceea contine explicatiile pentru comportarea ei de pana atunci.

„Nu-i asa ca indiferenta mea ti-a rupt inima, inima plina de mine, dar il iau pe Dumnezeu ca martor ca nu era o indiferenta reala; aceasta raceala simulata nu era decat o contrabalansare la dragostea ta imensa pe care o afisai fara incetare; privirea ta, vorba ta, in sfarsit, toata persoana ta in prezenta mea nu era decat dragoste, tu erai atat de putin stapan pe tine insuti, incat chiar si persoana cea mai proasta stia ca esti indragostit de mine; deci nu trebuia ca eu sa dau o dezmintire si sa ascund fata de ochii scrutatori reciprocitatea unui iubiri atat de mari?”

Ea ii declara cu sinceritate ca motivul pentru care nu a vrut sa faca cunoscuta legatura lor este evitarea divortului, pensia pe care o astepta dupa moartea sotului ei fiind o compensatie pentru copilaria ei sacrificata (se casatorise la 14 ani). Veronica adauga ca nu vrea sa devina o povara pentru Eminescu, fiind sigura ca grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Dupa moartea lui Stefan Micle, legatura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleante din partea lui Eminescu. Lunile septembrie si octombrie le petrec impreuna intr-un fel de luna de miere. In perioada urmatoare, din noiembrie 1879 pana in aprilie 1880, ei incearca sa-si intemeieze un camin, fara sa reuseasca. In aceasta nereusita, un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care sa poata sa-si asigure un trai decent.

Reprosul cel mai frecvent care apare in scrisorile Veronicai catre Eminescu este ca ii scria prea putin si prea rar: „tacerea ta ma omoara” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii asa de putin incat abia o deschid si o si sfarsesc de citit” (12 decembrie 1879); „ma hotarasem a nu-ti mai scrie, pentru a nu te provoca la raspunsuri care mi se pare ca ti le storc cum ai stoarce apa din piatra”; „indaratnica-ti tacere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt repros pe care i-l face frecvent lui Eminescu este ca nu venea la Iasi sa o viziteze. Dupa „luna de miere”, Eminescu a mai fost la Iasi in noiembrie la serbarea anuala a Junimii si apoi a fost ea la Bucuresti sa-l vada.

Sarbatorile din decembrie 1879 el le petrece in Bucuresti, pentru ca era bolnav si obosit, dupa cum ii scrie Veronicai. Numai in februarie 1880 mai face un drum la Iasi pentru a o imbuna pe Veronica dupa ce ea il anuntase ca vrea sa se desparta.

Dupa entuziasmul initial, lui Eminescu ii era din ce in ce mai greu sa tina pasul cu cerintele ei. Veronica se razbuna scriindu-i scrisori scurte „ca sa nu-l oboseasca” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anuntandu-l ca ii venise gustul cochetariei (8 martie si 12 martie 1880). Ea stia cat de gelos putea sa fie Eminescu si intr-adevar el reactiona imediat prin scrisori furibunde.

In sfarsit, masura represiva extrema era amenintarea cu ruperea legaturii si cererea ca Eminescu sa-i inapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de incercari de ruptura pe care Eminescu a reusit sa le rezolve; primele doua prin scrisori, iar ultima printr-o calatorie la Iasi.

Iata cum reactiona Veronica atunci cand se considera neglijata si hotara sa se desparta!

„D-le Eminescu, sa nu ti se para amara scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care ma simt cuprinsa, numai cand gandesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intentiunea bine meditata si bine premeditata cu care m-ai facut (abuzand de increderea mea) sa devin o groaza pentru toata lumea, caci m-ai facut ca fara rusine sa afisez relatia mea cu D-ta si multe altele pe care de mai ai putina constiinta trebuie sa te ingrozesti cand iti vei aduce aminte de ele, si care iti mai repet nu le-ai facut decat cu scopul sa-ti bati joc de mine si din cat eram de nenorocita sa ma faci astfel incat sa-mi vie nebuneala.”

Ea spune ca, inca din decembrie, a inteles planul lui de a face sa fie dispretuita de oameni. Acum, il declara liber de orice obligatie, indepartandu-i astfel „din cap acel nor care-ti ingreuna mintea si-ti incurca intrucatva deprinderile de mai-nainte” astfel incat acum ii ureaza „succes fizic si moral” in viata lui de holtei. Si pentru a oficializa despartirea ii cere, ca pe o datorie de onoare, sa-i inapoieze toate scrisorile si fotografia pe care i-o daruise. Ea se considera complet nevinovata pentru ca „eu am fost sincera cu D-ta incat nici un cuvant al meu n-a fost minciuna”. La aceste acuzatii Veronica mai adauga ca el este „sub orice critica” si ca singura lui calitate este inteligenta pe care daca „printr-o fericita imprejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoana fara nici o valoare.

La aceasta scrisoare inveninata Eminescu raspunde in gluma si se duce repede la Iasi, reusind astfel sa mai amane cu doua luni deznodamantul. Atunci cand raspunde in scris la acuzatiile si reprosurile repetate ale Veronicai intotdeauna ii explica cu multa rabdare ca este bolnav si obosit. De exemplu in scrisoarea din 4 februarie 1880 incearca sa o impace pe Veronica dandu-i dreptate si recunoscand ca este vinovat ca nu reuseste sa pastreze singura fericire de care a avut parte in viata.

„Stiu prea bine ca nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atatea ori sa ierti dac-am indraznit sa arunc asupra vietii D-tale umbra aceasta nefericita si tot de atatea ori ai avut bunavointa de a-mi trece cu vederea acea evidenta slabiciune de caracter, acea lipsa de actiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fara indoiala, mai bine de-a lepada departe aceasta sarcina, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ti-ar manca zilele cu propria lui neputinta si lasitate. Neavand curajul vietii, neavand o raza de senin in suflet, am indraznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite in ochii oamenilor, am pus dorinta

de-a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi avut; ma sperii eu insumi de rautatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lasa induplecata pentru cateva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu ii convenea, sa reactioneze violent luand in ras explicatiile lui Eminescu. De exemplu, in 30 ianuarie 1880, ii scrie ca ea, fiind prea grosolana „pentru ca sa pot intelege gingasia amorului, poetica atentiune ce d-ta imi acorzi mie”, hotaraste sa renunte la legatura lor.

La sfarsitul lui martie ii cere sa-i spuna clar ce are de gand in legatura cu viitorul lor. Dupa o saptamana de framantari, el ii raspunde in 4 aprilie ca unirea lor oficiala poate sa aiba loc numai dupa ce va avea „o pozitie cat de cat asigurata”. Veronica ii raspunde la randul ei ca numai el este de vina pentru starea in care se afla si care „desigur ca iti place mult”. Acum, intervine ruptura care se amanase cateva luni de zile.

Separarea lor dureaza pana in decembrie 1881. Din aceasta perioada, s-au pastrat cateva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu ii raspundea rar, cu aceeasi eleganta, dar incercand sa evite reluarea legaturii. Unele dintre scrisorile Veronicai, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenintari si de reprosuri, chiar mai exagerate ca pana atunci. In altele ii face declaratii de dragoste si incearca sa obtina de la el un semn cat de mic de atentie.

Intr-o scrisoare nedatata, dar care este foarte probabil din a doua jumatate a anului 1880, Veronica incepe prin a-l ameninta pe Eminescu ca se va razbuna pentru ca el, in mod deliberat, in intelegere cu Mite Kremnitz si Maiorescu, a facut-o „de rasul si dispretul lumii”. Razbunarea ei va consta in publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a facut-o chiar Eminescu. Iar, daca va fi data in judecata pentru calomnie, ea detine doua scrisori de la el care confirma faptul ca Eminescu i-a facut destainuiri pe acest subiect.

Este adevarat ca Veronica nu a publicat nimic din destainuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscutilor tot ce stia. O marturie a felului in care a actionat o avem in scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Ii scrie ca sa-l roage sa intervina in favoarea aprobarii pensiei de pe urma sotului ei, dar in prima parte a scrisorii se plange ca este deznadajduita pentru ca Maiorescu l-a convins pe Eminescu sa renunte la casatoria proiectata.

La finele lunii decembrie 1881, ea se duce la Bucuresti unde se intalneste cu Eminescu si reuseste sa-i redestepte iubirea. Ea ii starneste gelozia fata de Caragiale cu care avusese intre timp o legatura intima. Il implica pe Eminescu in recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, ii cere sfatul si ii povesteste amanunte de fiecare data cand are de-a face cu Caragiale. Eminescu reactioneaza cu o violenta extrema. Dupa cum relateaza el insusi in scrisoarea din 28 decembrie si dupa cum confirma si insemnarile lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale cand s-au intalnit cu ocazia Craciunului la Maiorescu acasa.

In cele din urma Eminescu considera ca nu Veronica este vinovata in povestea cu Caragiale, ci totul nu este decat o consecinta a greselilor lui pe care incearca sa le indrepte. Aceasta perioada de apropiere intre cei doi este foarte asemanatoare cu cea anterioara. Veronica a manifestat de data asta mai multa retinere in a-l ameninta cu despartirea, dar in rest a continuat sa il chinuiasca pe Eminescu cu toanele si pretentiile ei. Intr-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaste chiar ea ca in felul acesta incerca sa-l tina langa ea. Despartirea se produce din aceleasi motive ca si cea anterioara, in cursul lunii august 1882.

In 1883, a debutat boala care avea sa-i fie fatala, sase ani mai tarziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Sutu, din Bucuresti, a fost „psihoza maniaco-depresiva”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind in Iasi abia in peste un an. Au urmat luni intregi de tratamente si recuperare, iar in 1887 a ajuns in grija surorii sale, Henrieta, la Botosani. In tot acest timp, Veronica, mutata la Bucuresti impreuna cu copiii, incerca sa-l convinga sa revina in Capitala, pentru a fi mai bine ingrijit. A reusit sa-l faca sa vina la Bucuresti abia in aprilie 1888. Tarziu. In dimineata zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea in sanatoriul doctorului Sutu, la doar 39 de ani.

Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luandu-si viata. Sinuciderea s-a petrecut la Manastirea Varatec, unde se retrasese. O sinucidere premeditata, la fix 50 de zile dupa moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

mihai eminescu veronica amintirile ioan slavici iasi
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1897 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019533 (s)