News Flash:

Povestea familiei Patapievici

24 Octombrie 2013
3544 Vizualizari | 1 Comentarii
Pe langa majoritatea agentilor sovietici din Romania, grupati dupa 1990 de Silviu Brucan in diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenenta la vechea retea a Kominternului si Kominformului, noi agenti de influenta. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore “anticomuniste” de azi ne vor releva o viata de huzur in nomenclatura comunista a cadrelor bolsevice venite din URSS, chiar daca unele au fost “marginalizate” dupa deconspirarea legaturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face exceptie. Conform biografiei oficiale romantate, tanarul Patapievici a fost descoperit si apreciat de un fost trotkist, convertit la Europa Libera, Virgil Ierunca, pe cand scria la saptamanalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”. Nimeni nu ne lamureste insa cum a ajuns, din cercetator la unul din institutele controlate de Securitate – Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul Intreprinderii de Cercetare si Productie Materiale Semiconductoare din Bucuresti – sa scrie la “Contrapunct” si la revista “22″, a Grupului pentru Dialog Social, al carui membru a devenit rapid, si sa devina ditamai “cercetatorul privat in istoria ideilor”, dupa cum se autodescrie. Trecutul tatalui sau, acelasi cu al majoritatii membrilor GDS, spune tot. Desi Vladimir Tismaneanu se scapase ca in copilarie se jucase cu micul Romi Patapievici pe strazile “cartierului rosu” – pe care azi vor sa-l vopseasca (tot) impreuna, schimbandu-i numele – in 1992, ajuns la Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, tanarul fizician nu ezita sa-sicosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Daca Tismaneanu se prezentase celor doua “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o alta biografie, care da bine: fiu de detinut politic. Monica Lovinescu, in Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, il prezinta astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursa de doua luni (?!): “Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din inchisoare si nespunandu-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem impreuna in amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.
Cum Patapievici fiul s-a nascut in 1957, se poate presupune ca isi aducea aminte de momentul iesirii tatalui din puscarie pe cand era copil, in anii 1964-65, cand, dupa plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toti detinutii politici inchisi in perioada ocupatiei sovietice, elitele intelectualitatii, ale preotimii ortodoxe sau taranimii anticomuniste. Dramatic. Peste ani, Patapievici isi mai aminteste niste detalii, intr-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, impreuna cu un var, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru ca stia ca Romania va fi si ea invadata. Patapievici junior ne da de inteles ca este vorba de invadarea Bucovinei de nord de catre trupele Armatei Rosii, in urma ultimatumului din 1940. Experienta aceasta groaznica, dublata de anii de inchisoare politica se pare ca l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi”, spune fiul. A fost atat de oripilat incat a refuzat sa mearga intr-o vizita la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.
Adevarul este insa cu totul altul. Oricat de ciudat ar parea, omul care astazi conduce Institutul Cultural Roman, membru al Comisiei Tismaneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europa condus de Andrei Plesu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o inalta morala, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea incredere in el lumea academica, opinia publica sau presedintele de onoare al ICR, Traian Basescu? Pentru ca, in realitate, tatal sau nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost detinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toata viata sa. Pentru a nu ramane doar pe taramul afirmatiilor, in cele ce urmeaza vom prezenta cateva dintre reperele operatiunii de infiltrare-exfiltrare si valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizata, in principal, de serviciile secrete sovietice, scrie curentul.ro.
Spunem in principal de cele sovietice fiindca, ulterior, in operatiune s-au interpus si integrat si alte servicii de spionaj, indeosebi pentru perioada in care Dionis Patapievici a actionat in Romania, sub acoperirea de inalt functionar in aparatul central al Bancii Nationale.
“Lead”-ul informatiilor candva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, in anul l948, pentru a fi reinfiltrat in centrala Bancii Nationale a Romaniei”.
Ca in orice istorie de spionaj cu agenti acoperiti, numele, nationalitatea si cetatenia acestora sunt invaluite in nebuloasele actelor de stare civila, confectionate pentru sustinerea legendelor prin care le este atribuita o noua identitate.
Astfel, Patapievici senior apare cand Patapievici Dionisie sau Dionis, cand Patapiewicz Denys, cand Patapicovici. Nationalitatea este incerta. Cea declarata era cea polona, altii spun ca ucraineana, si-i credem, daca in familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloti, invatand patru limbi straine, cu oarece greutati vorbind doar una, cea romana. Diferentele si inexactitatile de nume sunt foarte importante in materie de acte de stare civila, fiind premeditat introduse in documente, atat pentru facilitarea acoperirii , cat si in vederea derutei si a ingreunarii identificarii certe a agentilor ilegali.
Din l948 si pana in l961, timp in care consilierii sovietici controlau toate miscarile si actiunile Administratiei, Armatei, Internelor si Securitatii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Patrascu”, fost membru al Gestapo-ului si suspect de spionaj economic, nu a existat.
Odata cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei actiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului sau in Sectia Gestapo-ului din Viena (daca nu era cumva un urmarit international cu identitate falsa) si a unor suspiciuni de spionaj si sabotaj economic (in Banca Nationala au fost si victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovatii grave ale altora).
Cariera in diversiune si spionaj a lui D.P. a inceput la Cernauti, in anii liceului, cand a fost remarcat de profesorii romani ca “agent al provocarilor bolsevice, al carui loc este dincolo de Nistru”.
Intr-o biografie, aflata in Arhiva Cadrelor fostei Banci de Stat a Republicii Populare Romane, Dionis P. mentioneaza ca a fost “suspectat si persecutat de organele statului fascist (n.n. roman) pentru comportarea avuta sub regimul sovietic”, fiind nevoit sa se refugieze, in 1941, in Polonia (n.n. in Galitia, regiune a Poloniei alipita Ucrainei, deci in U.R.S.S.). Asadar, nesuportand regimul romanesc antisovietic, a fugit din Basarabia in U.R.S.S. Nu din calea rusilor, ci in bratele lor! Ulterior, e adevarat, drumurile aveau sa-l poarte si pe pamanturi stapanite de cel de-al Treilea Reich.
Perioada sederii in Tara Sovietelor a fost, dupa cum se va vedea, una de pregatiri speciale intense, in vederea infiltrarii in Politia Politica Secreta de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic si ale “fiului lupului”, in episodul de maine: Traditia tradarii in familia Patapievici.
Traditia tradarii
In repetatele completari ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului sau, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Patrascu, tatal lui Horia Roman Patapievici, sustinea, pentru a-si acoperi o parte din goluri, ca ar fi fost concentrat in Germania, afirmatie contrazisa ulterior de altele. In realitate, ascundea o alta parte intunecata a biografiei sale, incarligata ca o svastica pe fundul unui ponei.
Referintele unei prietene a primei sale sotii, decedata in 1951, cu care, dupa schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, sotul fostei mele colege de liceu, Dragan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte dusmanos, neintelegator (…) La Viena, el a fost in serviciul Gestapo-ului (astea le stiu de la ea), a castigat foarte bine, a jefuit o multime de lume si si-a insusit o multime de lucruri. (…) In 1950, in urma unei discutii cu el m-am suparat… Nu ne-am mai vazut… am auzit ca ea a murit… A decedat in urma unei grele suferinte (amanunte mi-a povestit mama ei), datorita rautatii si neglijentei lui. Nu-i dadea medicamente, incepea sa o bata, cand spunea ca are dureri nu o credea. Mama ei a venit dupa aceea in Bucuresti ca sa creasca copiii (n.n. – fiicele Lydia si Elena). Mi-a povestit ca de multe ori nu le dadea pensia alimentara si bunica trebuia sa dea lectii de pian, ca sa poata intretine acesti copii. Am auzit ca s-a insurat, are din nou un copil si pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunatati, iar pentru cele doua fetite orfane nu vrea sa dea nimic”.
Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, retinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat sa moara (sotia) pentru a nu se descoperi ce-a facut in Germania”. Intr-adevar, era singura persoana care putea deveni incomoda, daca ar fi cedat permanentului stres al dedublarii existentiale. Ceea ce este posibil sa se fi intamplat…
Legenda pusa in circulatie, privind internarea din Germania, a fost infirmata intr-o imprejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregatirii in vederea obtinerii carnetului de conducator auto, a afirmat ca nu are emotii, deoarece a avut carnet de conducere in Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de masini.
Desi grijuliu in a indica numeroase persoane care sa se poata referi asupra diferitelor etape si perioade ale vietii si activitatii sale, nici macar accidental nu a mentionat vreo persoana dintre cele care ar fi putut cunoaste aspecte negative compromitatoare. In anii petrecuti in Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca si fiul sau peste ani, in legatura cu legionari fugiti din Romania dupa rebeliune. Pe de o parte, ii supraveghea din insarcinarea Gestapo-ului, iar pe de alta parte, tot ca si fiul sau, ulterior, si a N.K.V.D.-ului. Dupa retragerea armatei germane din Austria si incetarea activitatii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, in Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Rosii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atentia autoritatilor (vom vedea si ce interes avea!) si urmeaza in acelasi timp cursurile Inaltei Scoli pentru Comert Mondial. Aici isi sustine licenta cu lucrarea apologetica “Banca de Stat si sistemul bancar al U.R.S.S.”, despre care afirma ca a fost un act stiintific temerar, deoarece “a popularizat maretele realizari sovietice intr-o tara burgheza”. De aici si pana la infiltrarea in inima secretelor Bancii de Stat a Romaniei nu are decat un pas…
Dupa epurarea aparatului politienesc austriac de catre serviciile de informatii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Politia din Viena. In anul 1948, potrivit afirmatiilor sale, are neplaceri, simtindu-se supravegheat de autoritati, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria si al Asociatiei Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adreseaza Misiunii Romaniei si Delegatiei romane pentru repatrieri, solicitand efectuarea formalitatilor pentru stabilirea in Romania, unde a aflat ca puterea sovietica a instaurat un regim democratic liber, in care se va putea manifesta si afirma potrivit convingerilor sale.
Afirmatiile sale privind urmarirea si persecutarea de catre autoritatile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenta lor era, in acel moment, indiscutabila. Motive pentru a fi in atentia autoritatilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului si conspiratiile uneltite de filiala vieneza a Kominternului, al carui membru activ era, impotriva securitatii si neutralitatii Austriei. In subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri in rechizitionarea de bunuri si valori pentru uzul Armatei Rosii, care ar fi fost deturnate in alte scopuri, ceea ce ar fi determinat pagubitii sa se indrepte impotriva functionarilor corupti ai Administratiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificatii faptul ca D.P, imediat ce a venit in Bucuresti, si-a achizitionat un apartament, singur pe etaj, la pretul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Sectia financiara a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, cand au aparut suspiciuni cu privire la provenienta banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.
Dionis Patapievici nu era cetatean roman. Pentru a obtine cetatenia, invoca Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declara cetateni romani pe toti cei care, ei sau parintii lor, au locuit in 1920 pe teritorii supuse jurisdictiei statului roman. Nu exista dovada renuntarii la cetatenia sovietica. Este, insa, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului roman intelege sa uzeze tocmai de aceasta autoritate, care dupa cum relateaza unchiul sau, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul in orasul Agnita, “pentru tovarasul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatal sau, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate fata de statul sovietic”. Este justificata intrebarea daca ucraineano-polonezul D.P. a ales Romania in locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?
Odata stabilit in Romania, cu multi bani si bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de arta, tablouri, blanuri, albume filatelice etc. – D.P. incearca recunoasterea apartenentei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinta ce nu i s-a implinit.
Pe baza unor recomandari din Austria, se prezinta profesorilor Mladenaltz si Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comerciala, celalalt – vicepresedinte al Institutului de Studii Economice si Planificare, dar si al Bancii de Stat al Republicii Populare Romane, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu il va angaja,concomitent, inspector, apoi sef de serviciu si consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. in scrierea operei sale stiintifice (primul curs de istorie a economiei nationale), dublandu-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.
Potrivit criteriilor contrainformative ale Securitatii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat dupa repatriere in procedurile de “debriefing”, pus sub o stricta supraveghere si in carantina ideologica. Nimic din acestea. Consilierii sovietici si protectia nomenclaturistilor kominternisti l-au exceptat de la reguli, dar nu si de emotii si neplaceri. Serviciul de Cadre al Bancii de Stat, prin vigilenta si fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiter acoperit?), permanent suspicios, era parca anume programat sa verifice sistematic rezistenta legendei de acoperire, solicitandu-i suplimente de autobiografie, clarificari si cautand persoanele care sa poata oferi referinte credibile. Odata cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne si inlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securitatii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus in verificari de contraspionaj si clarificare a activitatii sale in cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiterul de caz i-a fost student la Academia Comerciala. Natura relatiilor dintre ei si ascendenta profesorului asupra fostului student au influentat impartialitatea, obiectivitatea si probitatea profesionala a verificarilor, dar mai cu seama a interpretarii si evaluarii faptelor.
Agentii din categoria “ilegali in obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea si prelucrarea informatiilor, dar si pentru realizarea legaturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de sapte persoane. Cumulul initial de functii si salarii nu mai exista. Sotia avea un salariu modest. El, cu prudenta si discretie, era un rafinat si deocheat petrecaret. In 1965 dispune de resurse pentru achizitionarea unui autoturism “Renault major 10″. Desi a avut posibilitatea unei promovari, a unei mai mari independente profesionale, cu salariu atractiv si alte facilitati, nu a acceptat sa plece din Centrala Bancii de Stat. Pentru pastrarea locului de munca si a orizontului de acces la informatiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balantelor de venituri si cheltuieli, planificarea circulatiei monetare s.a., impotriva felului sau de a fi, D.P. evita orice situatie care i-ar fi putut influenta stabilitatea si continuitatea profesionala.
Mai multe surse ale contrainformatiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” ii semnaleaza curiozitatea, curtoazia aratata secretarelor vicepresedintilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informatii secrete din Comitetul de Stat al Planificarii si ministerele economice, dar si profunda sa interiorizare si imposibilitatea descifrarii adevaratelor sale trairi.
In evenimentele “contrarevolutionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finante Aurel Vijoli, D.P., ca sef al Serviciului Circulatiei Monetare din Directia Planificarii Economice a Bancii de Stat, a fost in tabara celor care au infierat imitarea de catre ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrarii propagandistice “Banca de stat si sistemul bancar al U.R.S.S”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori inmormanta probleme, dar consuma intotdeauna informatii sensibile de prima mana, chipurile pentru a pragati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenta sa, dar intotdeauna se gasea cineva important care sa spuna ca “este bine ca tov. Patapievici sa faca parte din colectiv, deoarece este si translatorul intotdeauna prezent la intalnirile cu delegatiile C.A.E.R. si din U.R.S.S.”
Nici completarile biografiei si nici investigatiile specializate nu au lamurit cum l-a urmat in strainatate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Dragan, cu care s-a casatorit, probabil la Viena. Analistii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteza de lucru plauzibila; un cuplu informativ. Desi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul sau a fost atins. A sustinut biografia si a motivat actiunile lui Dionis P. in periplul sau de la Cernauti la Viena si, ulterior, la Bucuresti, in inima secretelor bancare ale Romaniei.
Olga Dragan, mama primei sotii, avea cunostinta de apartenenta lui Dionis P. la o organizatie nationalista ucraineana. Ii admirase puternicele sentimente si idealuri nationaliste si-l dezavua pentru tradarea lor. Este un element deosebit de important. Nationalistii ucraineni erau vanati de catre Departamentul Operatiunilor Executive (n.n. – lichidari fizice) in intreaga lume. D.P. sa fi fost, oare, o “coada a topoarelor” N.K.V.D.-ului?
Olga Dragan sesizase nu numai tradarea idealului nationalist ucrainean, ci si grija sa exagerata pentru pastrarea pozitiei profesionale in banca. In fond, dupa cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei tarii intr-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, in fapt, unicul detonator al intregului volum de date secrete, in timp ce toti ceilalti inalti functionari cunosc doar ceea ce priveste departamentele lor. Daca eu as trada, tradarea mea s-ar multiplica de cateva ori cu coeficientul importantei informatiilor”.
Totusi, Dionis P. era permanent framantat si nemultumit. Se considera marginalizat politic, domeniu in care avea ambitii, dar nu i s-a echivalat si calitatea de membru de partid si nici nu a fost primit in P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de aceasta neincredere, cu atat mai mult cu cat de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanta deosebita. El nu stia, insa, ca documentele puteau fi si contrafacute in scopuri de dezinformare/influentare a spionajului statelor/bancilor interesate de informatiile respective.
Dupa sapte ani, “double crosse”-ul din actiunea de contraspionaj “D. Patrascu” a primit rezolutia: “inchis cu mentinerea in evidenta pasiva”.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

agentilor sovietici romania silviu brucan patapievici mircea dinescu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (1)

marin  | #273
cad de cruda-i realitatea ,dar se pare ca-i adevarata
respet pt articol ,rusine horia
Adauga comentariu

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1719 (s) | 23 queries | Mysql time :0.023874 (s)