News Flash:

Povestea lui Barbu Stirbei, un print al Bucurestiului

16 Ianuarie 2014
3345 Vizualizari | 0 Comentarii
Dorinta lui Barbu Stirbei de a ridica prestigiul Bucurestiului printr-o sustinuta opera de urbanizare si salubrizare este mult mai veche decat perioada in care a domnit asupra Tarii Romanesti (1849-1856).
Inainte insa de a vorbi despre Barbu Stirbei si despre palatul sau, una dintre bijuteriile arhitectonice ale capitalei, se cuvine sa aflam cum arata Bucurestiul in al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Reputatul istoric si profesor universitar Andrei Pippidi (presedinte al Comisiei Nationale a Monumentelor istorice, in perioada 1997-2001), a reprodus in recenta carte a domniei sale „Oameni si case din Bucuresti” impresiile (inedite in istoriografia noastra) ale unui calator francez, publicate in Magasin universel din 1836. Ce aflam de aici despre boierimea bucuresteana? Ca  „in afara de cativa tineri care au studiat in Europa, boierii au putina invatatura, in ciuda inclinatiior firesti pe care le arata pentru orice fel de studiu”. Despre limba franceza, calatorul nostru stie ca „este acum foarte raspandita printre ei si este limba de care se servesc de obicei in societatea aleasa.” Despre moda, francezul retine amanuntul conform caruia doar „tinerii de ambele sexe au adoptat costumul european; croitorii germani si francezi ii imbraca pe barbati, iar femeile recurg la talentele unei modiste frantuzoaice care s-a stabilit recent in Bucuresti.”
Cat priveste aspectul urbanistic al capitalei valahe, aflam ca strazile sunt deja pavate cu „bucati de stanca aduse de la munte” (se renuntase asadar la podirea cu barne a arterelor), iar „casele din orasul propriu-zis n-au, de obicei, decat un singur etaj, iar zidurile lor de caramida au un metru grosime. (…) Pentru a acoperi casele se folosesc scandurele de brad; totusi, unele dintre ele sunt acoperite cu olane sau chiar cu placi de tabla.”

Vezi si Printul Barbu Alexandru Stirbey 
Am dat aceste exemple pentru a alatura, ca un contraexemplu, un alt fragment, apartinand tot unui calator francez, datand din septembrie 1835. El se refera la palatul Stirbei. Aflat aproape de punctul de intersectie al Caii Grivitei cu Calea Victoriei, opera a arhitectului francez Sanjouand, palatul se numara printre putinele bijuterii arhitectonice ale Bucurestiului, mai ales prin impresionanta sa fatada, pusa in valoare de cele patru splendide cariatide care o impodobeau. Iata cum descria francezul, intr-o scrisoare catre un prieten, atmosfera din palatul lui Barbu Stirbei de pe Podul Mogosoaiei (care a adapostit succesiv Muzeul de arta populara si Muzeul Colectiilor obiectelor din sticla si portelan) :
„Peste s...t saptamana ne ducem de mai multe ori la receptiile de seara ale d-lui Stirbei. Acest salon e singurul s...t din Bucuresti unde se stie a sta de vorba. Dsomnult Stirbei e capul aristocratiei tarii; crescut la Paris el vorbeste si scrie frantuzeste ca d-ta si ca mine. Ieri deci, erau adunate vreo douasprezece persoane: patru francezi, iar ceilalti tineri munteni. Domnul Stirbei tocmai primise cel din urma roman al lui George Sand; ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le ascultaram cu desfatare si vie emotie.”
Asadar, Barbu Stirbei se bucura in anul 1835 de aceasta magulitoare reputatie… „capul aristocratiei tarii”. Iar titularul ei luptase pentru a o castiga. Cine era el?
O cariera de invidiat
Fiu al micului boier oltean Mihai Bibescu (care in anul 1821 indeplinea functia de mare logofat al Tarii de Jos) si al Ecaterinei Vacarescu, fiica adoptiva a vornicului Barbu Stirbei, Barbu adopta in anul 1813 numele de familie al bunicului sau dupa mama. A avut doi frati, pe Gheorghe (viitorul domnitor) si pe Ioan, impreuna cu care a luat de la cea mai frageda varsta drumul Parisului, in vederea desavarsirii studiilor, dupa (se pare) o scurta perioada de audiere a cursurilor de la Sfantul Sava.
Intoarcerea din capitala Frantei a avut loc in anul 1821, anul in care in Tara Romaneasca se consuma „zavera” condusa de Tudor Vladimirescu. In aceste conditii, Barbu Stirbei nu a intrat in Bucuresti, oprindu-se la Brasov.
Din aceasta perioada dateaza si casatoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care ii va darui patru baieti si doua fete. Tot la Brasov l-a ajuns vestea restaurarii domniilor pamantene in Principate, scaunul domnesc de la Bucuresti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Brasov, tinerii boieri rusofili, vazand in Grigore Ghica, instrumentul Portii (ce-i drept pamantean, nu fanariot), constituisera o „Societate politica si literara” din care faceau parte, in afara de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipesti, Ion Campineanu si Al. Villara.
Prudent, Barbu Stirbei s-a desolidarizat de ei, acceptand colaborarea cu noul domn si oferta acestuia de a ocupa functii in administratia Curtii (fiind rand pe rand biv vel caminar, clucer, sames al Vistieriei). Aceasta ascensiune vertiginoasa i-a mijlocit patrunderea in saloanele marilor familii boieresti bucurestene Lens, Romanit, Brancoveanu, Vacarescu, Golescu, dar si invidia (nu scutita de conflicte) a fratilor domnului, spatarul Alexandru Ghica (viitor domn) si Constantin Ghica, fiind vazut ca un posibil rival.
Barbu Stirbei era un oaspete frecvent al casei Golestilor de pe Podul Mogosoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, dupa calatoria lui in Europa (1824-1826), fondase in acest spatiu „Societatea literara romaneasca”. Visul lui Barbu Stirbei de a face din Bucuresti un oras in rand cu marile capitale europene poate fi urmarit inca din anul 1829, cand a facut parte din „Comisia pentru infrumusetarea Bucurestilor”, fiind cooptat un an mai tarziu intr-un comitet de salubritate publica. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fara indoiala de Barbu Stirbei) prevedea croirea unor drumuri largi strajuite de „copaci care sa inchipuiasca aleiuri”. Si continua, argumentand ca aceste ulite va indemna pe multi a-si face locuinta acolo, cu mult mai bine decat pe ulitele cele stramte de vreme, orasul se va afla mutat in acele mahalale si soarta Bucurestilor se va asemana cu soarta tuturor oraselor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urata vedere, in vreme ce cetatea cea noua arata o frumusete deosebita, un aer folositor, multumire si sanatate celor ce lacuiesc intr-insa. Rezultatele activitatii acestei comisii s-au putut vedea in 1832, dupa ce a inceput trasarea arterei cunoscute mai tarziu drept „Soseaua Kiseleff” (deoarece aceasta opera de sistematizare a inceput sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele dupa pacea de la Adrianopol si instituirea protectoratului tarist asupra Tarilor Romane), intre dumbrava Banesii si bariera Podului Mogosoaiei.
Dar, pentru implinirea visului sau, Barbu Stirbei trebuia sa ajunga domn. Lipsit de ambitii princiare, desi a candidat alaturi de fratele sau Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, intre 1842-1843, i-a acordat in cele din urma acestuia voturile si partizanii din Adunarea Obsteasca, temandu-se ca nu cumva partida oligarhica a marii si vechii boierimi, refractara la reforme, sa-si impuna propriul candidat. Stand in umbra fratelui sau, l-a sfatuit si determinat pe acesta sa inceapa, inca din primul an de domnie, trei lucrari de interes public in Bucuresti: Soseaua Kiseleff, Parcul Cismigiu si construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru National).

Vezi si Barbu Dimitrie Stirbei, un domnitor al reformei  
Revolutia de la 1848 nu i-a dat timp sa le termine. Fuga lui Bibescu la Brasov, dupa ce acceptase proiectul de Constitutie elaborat la Islaz, a lasat Bucurestii prada luptei intre guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, si elementele reactionare conduse de cei doi colonei Odobescu si Solomon. In plus, capitala a trebuit sa suporte si dubla invazie straina… tarista si otomana. Barbu Stirbei a asteptat sa treaca furtuna. Si asteptarea i-a fost rasplatita.  In anul 1849 a venit si timpul sau.
De la un esec politic…
Investit ca domn al Munteniei in anul 1849, prin intelegerea celor doua mari puteri, Rusia Tarista si Imperiul Otoman, Barbu Stirbei se vedea prins intre nemultumirea si presiunile boierimii vechi, care il considera un „om nou” si cererile revolutionarilor pasoptisti de a reveni in tara din exilul la care erau condamnati… cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decat de bunavoie. Pozitie ingrata care i-a atras eticheta de domn reactionar. In umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Stirbei s-a putut ocupa in voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucurestilor in orasul care, inca de pe atunci, va castiga reputatia unui „mic Paris” al Orientului crestin.
Atasat de vechiul si somptuosul sau palat de pe Podul Mogosoaiei, Barbu Stirbei si-a stabilit aici resedinta, in timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Stirbei il cunostea foarte bine) a adapostit, din 1851 batalionul model condus de capitanul Alexandru Macedonski (tatal viitorului poet omonim) si de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Stirbei Voda pentru pregatirea armatei pamantene (a Militiei Nationale cum i se spunea), pentru inzestrarea ei nu atat cu armament, cat mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin infiintarea unei Scoli de Ofiteri care functiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admisi numai prin concurs. Condusa de coloneii Ion Em. Florescu si I. Voinescu I si de maiorii Salmen si Dimitrie Pavel scoala a pregatit tineri ofiteri ca Ioan Cornescu, Matei Vladescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slaniceanu si altii.
Bucurestii se umpleau de uniforme, spre placerea tinerelor domnisoare si a doamnelor care isi pierdeau timpul la receptiile organizate in saloanele Capitalei. Dar Razboiul Crimeii, inceput ca un conflict intre Rusia si Imperiul Otoman, avea sa arunce capitala intr-o situatie de criza marcata de ocupatiile militare succesive rusa si otomana si de un scurt exil al lui Stirbei langa Viena. In curand tinerii ofiteri romani isi vor cunoaste rivalii. Acestia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intra in Bucuresti, odata cu Barbu Stirbei, in luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei conventii cu Turcia, conform careia Imperiul Habsburgic primea in administratie Principatele in schimbul retragerii trupelor ruse.
Abuzurile trupelor de ocupatie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lasat asteptate. Documentele timpului inregistreaza ciocniri intre populatia bucuresteana si soldatii austrieci care nu s-au ferit sa intrebuinteze armele, maltratandu-i pe cetateni. O serie de incidente violente au aparut si intre ofiterii romani si cei austrieci, materializate in altercatii si posibile provocari la duel, iar situatia a scapat de sub controlul Politiei Capitalei, al carei prefect Radu Rosetti a fost demis de Stirbei, la cererea Curtii de la Viena. Sa nu uitam ca, in acelasi timp, la Iasi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costica Bals, care detinea si functia de prefect al Politiei si-a surprins sotia, pe tanara si frumoasa Natalia in dormitor, in bratele colonelului austriac Stolberg. In urma unui duel cu pistolul, Bals a ramas pe teren, Ghica fara ginere, iar Natalia fara sot. Pana aici mergea aroganta militarilor straini. Nu este exclus ca si la Bucuresti sa se fi inregistrat altercatii similare. Aceasta stare constanta de tensiune si insecuritate a gasit ecou in paginile publicatiei Gazette de Cologne, in numarul din august 1855, in care o corespondenta trimisa din Bucuresti semnala in capitala Tarii Romanesti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupatie austriaca… in ciuda observatiilor capitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurata de „numerosi gardisti” care „cerceteaza pe toti trecatorii fara deosebire”.
In fata acestor incalcari flagrante ale demnitatii sale de principe, indignat de felul in care Bucurestiul luase aspectul unui oras sub stare de asediu, Stirbei ar fi declarat in fata oficialitatilor militare vieneze ca Tara Romaneasca era „turca, franceza, engleza, numai austriaca nu”, atragandu-si criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care anima organele administrative ale tarii.”
… la un succes edilitar
Aceste aspecte insa nu trebuie generalizate. Intre ofiterii austrieci se numarau si altii, putini ce-i drept, cu alte preocupari decat crearea unor situatii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarca si marile piete unde se tin targurile zilnice si admira toamna bucuresteana cu „zile curate si dulci” sau cu „nopti luminoase si placute”. Un alt ofiter, capitanul Friedrich Jung, schiteaza, asa cum arata C. C. Giurescu, un plan al orasului „impartit pe culori, cu ulitele, institutiile publice, bisericile, casele principale, gradinile, viile si livezile” Bucurestiului. Acestuia i se mai alatura maiorul R. A. Borroczyn care litografiaza un alt plan al orasului. De unde acest interes fata de Bucurestii domnitorului Barbu Stirbei? Inainte de a-l explica, sa vedem ce are de zis consulul francez la Bucuresti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spatar sub domnia fratelui sau Alexandru Ghica si potential aspirant la tronul muntean) si, prin urmare, ostil lui Stirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observatiile asupra capitalei valahe: „E orasul contrastelor s...t, se vad aici palate sau cel putin case de locuit frumoase si cocioabe ingrozitoare…; barbati eleganti si femei elegante, imbracate dupa ultima moda a Parisului si tarani invesmantati ca dacii de acum doua mii de ani s...t albanezi in haine murdare strabatand strazile si vanzand braga… si pravalii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier si de la Potel si Chabot. Viata orientala, ce se duce, si cea europeana, care o inlocuieste, merg cot la cot, se purced ca intr-o panorama.” Iorga numea aceasta perioada in istoria capitalei Munteniei, „Bucurestii romantismului francez”. Eticheta potrivita unui oras despre viata caruia un avocat francez la Curtea de Casatie din Paris vorbea in termenii urmatori dupa o vizita intreprinsa in 1853 si 1856: „Obiceiurile noastre sunt atat de deplin adoptate de clasa bogata, incat seratele de la Bucuresti par a fi date in Chaussée d’Antin. (…) Modele noastre sunt urmate la Bucuresti ca si la Paris, cartile noastre sunt singurele admise in biblioteci; profesorii sunt francezi, educatia unui boier si a unui parizian sunt asemenea.”
Ziaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici in timpul Razboiului Crimeii, oscileaza intre entuziasm si dezamagire: „Am gasit aici mult mai multa bogatie, animatie, lux parizian decat ma asteptam; si totusi, abia poti numi un mare oras aceasta adunatura informa de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de gradini, de maidane si de baltoace.”      Faptul ca tocmai sub domnia lui Stirbei „viata europeana” o inlocuieste pe cea „orientala” se poate justifica prin cateva realizari de exceptie. Sa le luam pe rand. Amenajarea parcului Cismigiu, ale carei lucrari incepusera inca sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizata de catre Barbu Stirbei, motiv pentru care parcul ii si poarta un timp numele. A fost proiectat dupa planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Soselei (Kiseleff). Austriacul s-a inhamat la aceasta munca titanica de edificare a unei gradini „evropenesti”, in inima Bucurestiului, alaturi de Barbu Stirbei, despre care se spune ca „venea de doua ori pe zi sa vada cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc in anul 1852 si, pana in anul 1856, anul in care ia sfarsit Razboiul Crimeii, a smuls admiratia unor oaspeti straini printre care se numara si vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, dupa ce observa trei cafenele si un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Magureanu, gasea ca Cismigiul „intrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine dupa-amiaza sa asculte muzica militara, intr-o zi cea romaneasca, in alta cea austriaca si in cealalta, cea turceasca.” Starea de razboi existenta atunci, cumulata cu mandatul scurt al domniei lui Stirbei, nu i-au acordat principelui ragazul materializarii unui alt proiect prezentat, asa cum ne informeaza Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila… cel al viitoarei gradini botanice.
Cismigiului i s-a mai adaugat si edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru National) a carui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asista si domnitorul cu sotia sa, doamna Elisabeta, insotiti de consulii straini, in timp ce Cezar Bolliac si gazetarul Carcalechi inregistreaza cu lux de amanunte detaliile vestimentare ale spectatorilor… de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste insemnari se mai adauga si cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase si izbutite teatre ce poti gasi intr-un oras european.” Pe buna dreptate, scriitorul si istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul ca „Teatrul cel Mare staruie pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emanciparii artistice nu doar a Bucurestilor, ci a Tarilor Romane insesi.”
Construirea unui pod peste Dambovita, introducerea in 1856 a iluminatului stradal cu gaz si pavarea cu piatra a Caii Beilicului (actuala Stirbei Voda) reprezinta alte realizari remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au inlocuit putin ospitalierele hanuri, precum si noile case boieresti, proiectate de arhitecti ca Villacrose si Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florarii, scoli de dans si ateliere de optica, dispuse toate in zona centrala a Bucurestiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Stirbei. In 1856, la parasirea tronului, in urma expirarii mandatului sau de sapte ani, „venerabilul print Stirbei, atat de inteligent si devotat intereselor tarii sale” (Ulysse de Marsillac) lasa in urma un „mic Paris” in plin avant urban, pentru a lua calea strainatatii si a muri, departe de orasul pe care l-a iubit atat de mult, la Nisa, in anul 1869.
Bibliografie
Leonid Boicu, Adevarul despre un destin politic. Domnitorul Grigore Al. Ghica, Editura Junimea, 1973
G. Bratescu, Tineretea lui Carol Davila, Editura Albatros, Bucuresti, 1979
Mircea Constantinescu, Cand toca la Radu Voda, Editura Militara, Bucuresti, 1992
Ulysse de Marsillac, Bucurestiul in veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucuresti, 1999
Andrei Pippidi, Case si oameni din Bucuresti, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucurestene, Editura pentru Turism, 1990
Cornel I. Scafes, Vladimir Zodian, Barbu Stirbei, Editura Militara, Bucuresti, 1981
bucurestiivechisinoi.ro 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

barbu stirbei bucurestiului tarii romanesti
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1553 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013752 (s)