News Flash:

Prietenia dintre Eminescu si Creanga

29 Octombrie 2013
12704 Vizualizari | 0 Comentarii
Dragii mei, poporul roman are multi scriitori si poeti. Ei au scris povestiri si poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari si de copii, cu mare placere si bucurie. Voi o sa-i cititi si-o sa-i invatati pe toti cu drag. Nu-i asa? Si citindu-i o sa fiti mai invatati, mai destepti, mai plini de simtire. Dar dintre toti scriitorii care au trait acum mai bine de un veac, pe doi trebuie sa-i cunoasteti si sa-i iubiti si voi, din toata inima, inca de pe acum. Unul se numeste Ion Creanga, iar celalalt Mihai Eminescu. Si cred ca o sa-i tineti minte pentru ca Ion Creanga a scris o poveste minunata, plina de haz, cu Harap-Alb, cu Gerila, cu Flamanzila, cu Pasari-Lati-Lungila; tot el a povestit multe intamplari pline de nazdravanii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilariei si a tineretii lui. Mihai Eminescu a scris si el o poveste incantatoare cu Fat-Frumos-din-Lacrima, dar mai ales a alcatuit poezii neintrecut de frumoase. Acesti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.
Se sfatuiau impreuna, isi citeau unul altuia povestile ori poeziile. Discutau despre cartile citite si despre cate se intampla pe lume. Se iubeau si se respectau cum nu se mai afla. Ceasuri intregi le petreceau impreuna, tot vorbind si sfatuind. Ca asa-i prietenia: te simti foarte bine cand ai prietenul aproape si poti schimba cu el o vorba, despre un gand ori o simtire a ta, ii poti asculta bucuriile si durerile lui sau poti face, impreuna cu el, planuri despre ziua de maine si-l poti ajuta la nevoie, cum te-ajuta si el pe tine, cand ai vreun necaz ori vreo amaraciune.
Intre dansii, Eminescu si Creanga isi spuneau „badita”, asa, ca o dezmierdare: „badita Ioane“, “badita Mihai”. Badita Ion era om voinic, corpolent, cu ochi patrunzatori, deosebit de vioi, de ageri. Purta barba, iar parul ii era des si cam aspru; vorba lui era toata plina de talc, de intelesuri adanci si adesea incarcata de haz, chiar atunci cand povestea lucruri nu prea vesele. Stia de minune sa faca haz de necaz. Era ceea ce se cheama un povestitor iscusit, fara pereche de iscusit. In preajma lui nu ti se ura niciodata. Sa tot stai si sa-l asculti, sa-l asculti cum depana firul fara capat al celor mai minunate si mai nastrusnice povesti si povestiri. Potrivea asa de bine vorbele, incat tot ce spunea despre imparati, despre Feti-Frumosi, despre Ilene Cosanzene ori zmei-paralei parea aievea. Ii si vedeai trecand prin fata ta.
Eminescu, badita Mihai, avea o cu totul alta fire: era mai tacut, mai ganditor si, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se afla: smead la fata, cu par negru, bogat, cu ochi mari, adanci, melancolici, cu zambet bun, cu glas placut, melodios, cald si bland, cumpanit, mangaios, cand vorbea despre lucruri frumoase si furtunos cand povestea fapte savarsite de oameni rai si netrebnici.
Amandoi acesti scriitori s-au nascut la tara: Creanga in satul Humulesti de lang, raul cel limpede care trece prin satul Humulesti. Seara, intorsi acasa, s-au asezat pe prispa si au urmat neintreruptele lor povestiri. Sora lui Creanga le-a adus cate o strachina de lapte cu mamaliguta calda si i-a poftit sa ospateze, zicandu-le: “Maine o sa va tai cate un pui si-o sa vi-l frig la frigare, cu mujdei de usturoi”…
Invaluit in frumusetea firii, cuprins de duiosia amintirilor, Creanga a indreptat povestirea spre intamplari din viata lui, zicand:
“Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam cand ne jucam noi baietii de-a mijoarca si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci: caci si parintii si fratii si surorile imi erau sanatosi si casa ni era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea!
Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa. Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: “Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea.” Si vremea se indrepta dupa rasul meu…“
Eminescu il asculta vrajit. Cand Creanga a terminat vorba, el a zis cu hotarare: “Badita Ioane, ma supar tare pe matale, daca nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcatui cea mai atragatoare carte de povestiri in limba romana, s-o citeasca si cei mici si cei mari.” Ascultand sfatul prietenului sau drag si al altora, Ion Creanga a scris minunatele sale “Amintiri din copilarie”.
Nu peste multa vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creanga la casa parinteasca din Ipotesti: “Sa vezi, badita Ioane, ca si la mine in sat sunt frumuseti vrednice de admirat.”
Si, in adevar, poetul a avut dreptate. Povestitorul, badita Ion, a vazut multe pe dealurile Ipotestilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate in peste si raci, rau cu multe izvoare, paduri de fag si plop, tei infloriti si stoluri de pasari cantatoare. Inserarea i-a prins intr-un palc de padure, stand jos pe iarba si povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul badita Ion povestea. Eminescu il asculta zambind, uitandu-se, din cand in cand,  dupa cate o pasare, dupa cate o floare mcurata de roua, spre locul de unde murmura izvorul ori spre cerul unde infloreau stelele si rasarea luna.
Cand Ion Creanga a terminat o povestire hazlie, cum numai el stia sa ticluiasca, Eminescu a ras cu mare pofta. Apoi, intre dansii, s-a lasat un moment de tacere. In toata imprejurimea se instapanea linistea si pacea.
Era randul baditei Mihai sa povesteasca, asa cum obisnuiau ori de cate ori se aflau impreuna.
Dupa mai multe clipe de tacere, Eminescu a grait incet si rar, masurat, ca o marturisire de taina, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea in jurul lor, in acea fermecatoare inserare de vara:
Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund in ramurele -
Noapte buna!
Doar izvoarele suspina,
Pe cand codrul negru tace;
Dorm si florile-n gradina -
Dormi in pace!
Trece lebada pe ape
Intre trestii sa se culce -
Fie-ti ingerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a noptii feerie
Se ridica mandra luna,
Totu-i vis si armonie -
Noapte buna!”…
“Badita Mihai, te rog, mai spune o data poezia asta, s-o invat si eu” a zis Ion Creanga. Dupa ce a ascultat si a soptit si el, o data cu Eminescu, badita Ion s-a ridicat de jos si si-a imbratisat prietenul: “Minunat! Esti un poet genial, badita Mihai!” “Nu stiu cum sunt eu, dar stiu ca mata, badita Ioane, esti un povestitor fara pereche.”
Noi romanii, care ne desfatam, de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creanga si Mihai Eminescu, spunem ca amandoi au avut dreptate.
sursa: Dumitru Almas, Povestiri istorice, Ed. Didactica si Pedagogica, partea a treia/istoriiregasite
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

scriitori poeti ion creanga mihai eminescu buni prieteni
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1706 (s) | 23 queries | Mysql time :0.024845 (s)