News Flash:

Razboaiele punice - Roma impotriva Cartaginei

2 Decembrie 2013
6758 Vizualizari | 0 Comentarii
In secolul al IX-lea i.e.n., fenicienii veniti din Tyr au fondat pe coasta actualei Tunisii un port caruia i-au dat numele de Qart Hadasht, “orasul nou”. Mai intai simpla etapa spre Spania, orasul cunoaste un mare avant incepand din secolul al VI-lea i.e.n. In timp ce marinarii sai recunosc coastele Africii si ale Europei , atingand Bretagne si Irlanda, Cartagina isi stabileste capetele de pod in Spania, in Baleare, Corsica, Sardinia si in Sicilia. In secolul al III -lea i.e.n., este primul oras al Mediteranei Occidentale.
La adapostul triplului sau zid, ea practica un comert deosebit de activ, cumparand si redistribuind in toata lumea mediteraneana metalele pretioase din Spania si Maroc, mirodeniile din Orient, cositorul din Cornuaille, fildesul si sclavii africani etc. Industriile sunt prospere (arme, vase, tesaturi in purpura) iar regiunea invecinata, exploatata intensiv, da grau din belsug, ulei si vinuri.
Toata puterea Cartaginei se bazeaza pe flota, fara rivali in Mediterana. Armata este formata din mercenari, adesea revoltati, dar dispune de o excelenta cavalerie numida si de numerosi elefanti de lupta. Ea este comandata de nobili cartaginezi , in randul carora gasim generali de mare valoare. Guvernat, la inceput, de doi regi, orasul este, din secolul al V-lea, administrat de doi suffecti, alesi pentru un an si proveniti, ca si membrii Senatului si ai Consiliului, dintre cele mai bogate familii de armatori si de mari proprietari.
Timp de doua secole si jumatate, Roma si Cartagina au trait intr-o buna intelegere. Relativa departare dintre teritoriile lor, despartite de mare, si faptul ca ambitiile lor erau complementare – dominarea peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei, pentru a doua – au impiedicat frictiunile intre aceste doua puteri in crestere si au garantat pacea. Dar sfarsitul razboiului cu Tarentul (272 i.e.n.) marcheaza o intorsatura in politica romana. Roma, fosta cetate a Latiumului, isi termina, odata cu luarea Tarentului, cucerirea sudului Italiei; ea este pe viitor in fruntea unui adevarat imperiu, ale carui limite sunt foarte aproape de cele ale domeniului punic (din latinescul punicus insemnand “cartaginez”).
Roma si Cartagina se vor infrunta de-a lungul a trei razboaie punice (264-241, 218-201 si 149-146 i.e.n. ).
Miza primului razboi punic este Sicilia. In 264, nelinistititi de progresele cartagineze in Sicilia, romanii hotarasc sa trimita trupe in insula pentru a sustine impotriva celor din urma pe mercenarii italioti (mamertinii) care, in serviciul locuitorilor din Messina, apoi indepartati de ei, au pus mana pe acest oras si si-au intins dominatia asupra cetatilor vecine. Riscul unei infruntari directe cu Cartagina este mare, dar, la Roma, Senatul este supus presiunii tuturor celor ce au de gand sa cucereasca Sicilia: marii proprietari funciari care aspira sa cucereasca noi pamanturi si sclavi, cei ce sprijina armata, antreprenorii diverselor lucrari publice, dar si muncitorii si mestesugarii care traiesc de pe urma expeditiilor militare. Imperialismul in fasa al Republicii se hraneste cu visuri de cucerire, dar si cu frica ce o au romanii de a-si vedea Imperiul “incercuit si sufocat” de cartaginezi, lucru care pare foarte putin probabil. “Optiunea pentru razboi” castigand, lupta se angajeaza intre cele doua puteri mediteraneene.
Aliati cu grecii din Sicilia, romanii incep prin a-si pune la punct o flota de razboi. Nu tocmai la fel de buni carmaci, daca ar fi sa-i comparam cu adversarii lor, care au in spatele lor o lunga experienta maritima, ei cauta sistematic sa-si perfectioneze tehnica abordajului, ceea ce permite legionarilor de sa-si impuna superioritatea. Aceasta tehnica au folosit-o cu succes cu ocazia luptei navale care a avut loc la Mylae, in nordul Messinei, la inceputul anului 260 si care i-a costat pe cartaginezi jumatate din flota lor. Succes pe mare deci, impotriva celei mai puternice masini de razboi din epoca, confirmat in 256, la Ecnome, dar esec pe uscat al consulului Regulus, debarcat in Africa cu o forta insuficienta, care a fost invins in 255 de o armata de mercenari si capturat de dusmani.
Adus de cartaginezi pe teritoriul sicilian, primul razboi punic va mai continua inca 15 ani, intrerupt de infrangeri romane pe mare, batalii terminate fara victorii clare, razii si asedii. Sub comanda lui Hamilcar Barca, tatal lui Hannibal, armata cartagineza, bine stabilita in regiunea Palermo, isi inmulteste operatiile de jaf, atat in Sicilia cat si pe coastele italiene, fara ca romanii, lipsiti pe viitor de flota lor, sa poata sa faca ceva pentru a impiedica aceste incursiuni pe teritoriul lor. Intre 247 si 242, sentimentul de descurajare era atat de puternic in Roma, incat se intentiona sa se recunoasca victoria Cartaginei.
Totusi, o tresarire de patriotism permite Senatului sa obtina de la cetatenii cei mai bogati punerea pe picioare a unei flote de razboi, singurul mijloc de a-i infrange pe soldatii lui Hamilcar Barca, rupindu-i de baza africana. In 241 i.e.n., 200 de nave de razboi comandate de consulul Caius Lutatius vor distruge astfel, in apropierea insulelor Aegate flota cartagineza. Aceasta victorie permite romanilor sa impuna pacea adversarilor lor care le cedeaza o parte din Sicilia si se angajeaza la plata unei indemnizatii de razboi de 3200 de talanti.
Pe parcursul a doua decenii ce au urmat acestei victorii, profitand de eclipsa puterii cartagineze, slabita si de o revolta dificil reprimata, a mercenarilor ei, Roma isi intareste pozitiile in Mediterana Occidentala si pe cele doua maluri ale Adriaticii. In 238, ea profita de o rascoala a mercenarilor din Sardinia pentru a constrange Cartagina sa-i cedeze aceasta insula si sa-i verse un tribut suplimentar de 1200 de talanti; anexiune imediat urmata de cea a Corsicei. Apoi ea trebuie, impinsa de logica propriei sale expansiuni, sa duca, pentru a proteja interesul marinarilor si negustorilor sai in Adriatica, doua razboaie impotriva piratilor iliri care s-au instalat pe coasta dalmata (225 si 219 i.e.n.), cee ce o face sa puna piciorul pe tarmurile actualei Albanii : o prima etapa a unei politici de patrunderi in Mediterna Orientala, care va avea ca efect, in secolul urmator, cucerirea lumii elenistice.
In timpul acestei perioade de ragaz in conflictul cu Cartagina, imperialismul roman a trebuit sa se loveasca de rezistentele cele mai puternice chiar in interiorul peninsulei italice. In 232, consulul Caius Flaminius hotaraste parcelarea pamanturilor din Picenum, care apartinea galilor senoni. Scopul urmarit era de a oferi compensatii plebei epuizate si decimate de primul razboi punic, permitandu-i sa obtina loturi de pamant ieftine si sa corecteze astfel dezechilibrul care era pe cale sa se instaureze in societatea romana, in profitul fenomenului mercantil si al unor proprietari bogati . Pentru a impiedica ca aceasta colonizare sa nu duca la exproprierea lor pur si simplu, galii cisalpini au pus mana pe arme, ajutati de triburile de celti care trecusera Alpii, si au purces spre Roma. Invingatori la Clusium, la trei zile de mers de capitala, acestia au fost, in final, invinsi si dispersati in apropiere de capul Telamon, in 225.
In cursul ani lor urmatori, Galia cisalpina – campia Padului – a fost cucerita de consulul Claudius Marcellus, invingator la Clastidium in 222. Pentru a-si asigura definitiv controlul, romanii au construit via Flaminia si au fondat doua colonii: Placentia si Cremona.
Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de 20 de ani pentru a-si reface fortele si a-si pregati revansa. Sustinut de elementele populare favorabile reluarii luptelor impotriva marei rivale din Mediterana si seful unei aristocratii de negutatori a caror soarta era legata de suprematia maritima a Cartaginei, Hamilcar Barca decide in 236 sa ocupe sudul si estul Spaniei, cu scopul de a le exploata bogatiile sale miniere. De fapt, continuata dupa moartea sa de Hasdrubal, apoi Hannibal, cucerirea Spaniei a dus la un aflux de bogatii spre Cartagina oferindu-i acesteia, pe langa posiblitatea de a intretine o puternica armata de mercenari, si portunitatea unei baze de plecare pe uscat pentru a angaja razboiul decisiv impotriva Romei.
Iata deci din nou fata in fata cele doua puteri ce-si disputa hegemonia in Mediterana apuseana. Este, de fapt, miza celui de-al doilea razboi punic (218 -201 i.e.n.). La Roma, exista temeri ce vin din partea amenintarii care-i apasa, din Spania in Marsilia, aliata Republicii , si asupra Italiei de nord. In Cartagina nu este bine vazuta inaintarea romana in Galia Cisalpina si in Liguria, teritorii de unde proveneau numerosi mercenari cartaginezi. Logica imperialismelor comanda, deci, celor doua Imperii de a o lua inaintea celuilalt si de a impiedica toate initiativele sale. Aceasta ratiune ii impinge pe romani sa-si asigure prietenia oraselor iberice care nu sunt inca sub dominatia Cartaginei, sa incheie o alianta cu Saguntul, cetate de pe coasta rasariteana a Spaniei, si sa obtina de la Hasdrubal, in 226, angajamentul de a nu traversa Ebrul cu armata sa. Or, odata cu alegerea sa ca sef al armatei, in 221, Hannibal isi manifesta dorinta de a porni razboiul cu Roma.
Anul urmator, ataca Saguntul, cucerit dupa un an de asediu (219), fara sa-i pese de protestele si de amenintarile romane. Cum Senatul Cartaginei a refuzat sa-l cheme acasa, razboiul incepe in primavara lui 218. In curand, armata lui Hannibal , o forta militara de 50.000 de infanteristi si 9.000 de cavaleri, flancata de elefanti de lupta si comandata de un sef militar genial, se indreapta spre Pirinei dupa ce a trecut Ebrul. Pierderile sunt grele (jumatate din infanterie, o treime din cavalerie), dar cand cartaginezii ajung in valea Padului, dupa ce au traversat Alpii si au efectuat un mars sustinut de cinci luni si jumatate, primesc sprijinul ligurilor si al galilor cisalpini. Victorios la Ticinum si Trebiae in toamna anului 218, Hannibal trece Apeninii in primavara lui 217 , invadeaza Etruria si obtine un succes fulminant in zona lacului Trasimenus, distrugand armata romana comandata de consulul Flaminius. Capitala insasi nu este salvata decat datorita iscusintei dictatorului Quintus Fabius Maximus denumit si “temporizatorul” (Cunctator), care evita angajarea bataliei decisive in camp deschis si se multumeste cu hartuirea trupelor cartagineze, lasandu-l pe Hannibal sa treaca prin foc si sabie satele din Apulia, Samnium si Campania.
Sub presiunea opiniei publice romane si italice care nu accepta sa vada distruse bogatiile peninsulei de catre cartaginezi, Senatul hotaraste modificarea tacticii, trimitand o legiune in Galia Cisalpina pentru a o recuceri si incredintand celor doi consuli , Paulus Aemilius si Varro, misiunea de a-l opri pe Hannibal in Apulia cu o forta de 80.000 de oameni . Pe 2 august 216, aceasta armata sufera la Cannae o infrangere dezastruoasa: 70.000 de morti, dintre care 2 1 de tribuni militari si 100 de senatori . Ea este urmata de numeroase defectiuni printre popoarele aliate ale peninsulei : brutti, lucani, samniti, campani (Capua isi deschide portile lui Hannibal) si greci, in timp ce Filip din Macedonia, pana atunci nehotarat, se hotaraste sa treaca de partea cartaginezilor.
Totusi, din lipsa de oameni si de materiale, Hannibal nu-si poate exploata la maximum victoria. In timp ce recucereste Sicilia, raliaza Siracuza la cauza sa si isi adjudeca Tarentul, marele port al Italiei rasaritene, locul pe unde pot tranzita toate ajutoarele venite din Cartagina si din Macedonia, Senatul mobilizeaza toate energile poporului roman, ridica o armata pentru a apara capitala, obligandu-l pe generalul cartaginez sa bata in retragere si revenind la vechea tactica a razboiului de uzura.
In curand, romanii trec la ofensiva. Siracuza este cucerita, la fel si Capua, a carei populatie este vanduta si al carei Senat este decimat. In Spania, tanarul Publius Cornelius Scipio incepe cucerirea partii rasaritene, iar armata venita in ajutor si comandata de Hasdrubal (fratele lui Hannibal) este batuta in 207 pe tarmurile raului Metaurus.
Razboiul mai dureaza multi ani in zonele muntoase ale Italiei de sud unde armata lui Hannibal se retrasese. Neputand s-o disloce, Senatul hotaraste, dupa multe ezitari, sa urmeze planul propus de Scipio. Intors din Spania, unde purtase o noua campanie victorioasa, acesta din urma obtine provincia Sicilia, cu permisiunea de a debarca in Africa de indata ce va crede ca a venit momentul. La inceputul lui 204, pune piciorul pe litoralul tunisian cu o armata de 35000 de soldati, constrangand Senatul cartaginez sa-l cheme pe Hannibal. Batalia decisiva are loc la Zama, in 202 . Alaturarea cavalerilor numizi ai lui Massinissa de partea romanilor ii permite lui Scipio sa striveasca armata cartagineza.
Pacea semnata la 201 ia Cartaginei flota de razboi, elefantii si Imperiul. Ea trebuie sa evacueze Spania, ocupata imediat de romani, sa plateasca timp de 50 de ani un tribut anual de 200 de talanti , sa renunte la mercenari si sa nu mai porneasca nici un razboi fara autorizarea venita din partea senatului roman. De fapt, ea devine, incepand cu aceasta data, dependenta de Roma, care domina de acum tot bazinul apusean al Mediteranei.
Redusa la o umbra, fosta capitala a Imperiului cartaginez continua totusi sa-i infricoseze pe romani. Ostilitatile dintre Cartagina si Massinissa, rege al numizilor orientali aliati cu Roma, vor constitui punctul de plecare al celui de-al treilea razboi punic. “Cartagina trebuie distrusa” nu inceteaza sa repete batranul cenzor Cato, care a luptat in legiunile romane in timpul celui de-al doilea razboi punic. Dupa mai multe decenii de somn, cetatea maritima incepe sa-si refaca fortele; astfel incat, Senatul roman va hotari sa sfarseasca definitiv cu ea.
Sub pretextul ca cei din Cartagina au angajat fara autorizatia sa razboiul contra unui stat vecin, romanii trimit o armata in Africa si ordona cartaginezilor sa evacueze orasul si sa fondeze un altul in alta parte. Timp de trei ani, ei vor rezista atacurilor romane, dar in 146 Scipio Aemilianus, nepot adoptiv al ,,Africanului”, cucereste orasul care este ras de pe fata pamantului, acoperit cu sare si blestemat pentru ca nici macar o data sa nu mai ameninte Roma. Teritoriul punic devine provincia romana Africa.
Dupa victoria repurtata asupra numidului Iugurtha, care ducea un razboi de gherila impotriva Romei (140), aceasta este de atunci stapana Africii de Nord.
sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997/istoriiregasite
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

fenicienii tyr roma cartagina
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1556 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012765 (s)