News Flash:

Regina Elisabeta – Portret subiectiv

25 Martie 2013
2698 Vizualizari | 0 Comentarii
Regina Elisabeta
Monotonia iernii 1915-1916 a fost intrerupta de moartea reginei Elisabeta. Batrana regina avea de mult obiceiul sa traiasca in apartamente inghetate, regimul acesta omorand deja cu doi ani inainte pe cea mai veche si cea mai credincioasa din doamnele ei de onoare, pe Dna Zoe Bengescu. Acuma trebuia sa cada ea insasi victima maniei sale nenorocite.

Pe la inceputul lui februarie a contractat o gripa. Peste putin gripa a degenerat in congestie pulmonara si, in zorii zilei de 18 Februarie (stil vechi), o zi mohorata si cetoasa de iarna, tovarasa vietii regelui Carol I si-a dat obstescul sfarsit. In jurul ei, regele Ferdinand, regina Maria, copiii si cativa servitori credinciosi. Rudele ei, chemate in graba, nu au putut veni la timp ca sa-i inchida ochii.

Cand am intrat in modesta camera de culcare pe care regina Elisabeta si-o alesese sus in Palatul Regal, aproape sub acoperis, nu trecuse nici o jumatate de ora de cand murise. Era in pat, neschimbata, legata numai sub falci, ca sa i se inchida gura contractata inca de spasmul mortii. Un preot ortodox citea rugaciunile la capataiul acestei protestante. Am avut o groaznica impresie de parasire si de singuratate, aceasta femeie parasea singura pamantul pe care fusese regina, singura de tot, ca cea mai desmostenita dintre muritoare. Fara barbat, fara copii, fara preotii legii ei, departe de rudele, de tara ei. Da, departe de tara ei, caci de cand tunurile bubuiau dincolo de granitele germane, tot sangele german al acestei fiice a Rhinului se rascolise intr-insa. Din toate adancurile firii si ale sufletului ei se ridica germanca care striga razbunare si izbanda pentru neamul ei inconjurat de dusmani. Parca sirul de Principi de Wied, care [...], vegheasera de-a lungul fluviului national si aparasera hotarele germanismului, parca ei toti, sculati din mormintele lor, vorbeau si simteau prin batrana pe care o soarta ciudata o desradacinase dintre ai sai pentru a-i aseza pe cap coroana unei Romanii indepartate.

Aceasta coroana o purtase mai bine de 40 de ani cu toata cinstea pentru tara ce i-o incredintase, si cu toate aparentele unei bune romance, si totusi, cand patria stramosilor ei a fost in primejdie, acolo s-au indreptat toate gandurile si toate sperantele reginei de pe malurile dunarene. Deodata s-a adeverit pentru toti ca aceasta coroana fusese un simplu incident in viata acestei femei, care de altminteri dispretuia maririle lumesti, si ca, aproape o jumatate de veac de vietuire printre noi, de amintiri, de prietenii, de legaturi, de munca, de bucurii, de suferinte, de devotament si de onoruri, nu fusesera in stare sa schimbe un suflet ramas strain, un suflet pana la capat german si numai german. De altminteri, regina Elisabeta avea ea insasi constiinta singuratatii ei tragice. Cat timp traise regele, a carui soarta o impartasise avand un reazim in viata, se socotise datoare sa asculte poruncile inimii ei si sa lupte cu tot focul naturii sale entuziaste pentru a impiedeca Romania de a intra in razboi impotriva Puterilor Centrale. De cand Carol I isi dormea sub lespedea de la Arges somnul de veci, renuntase si la aceasta lupta. Din vreme in vreme cate o povata sfioasa, data in treacat regelui Ferdinand, si atata tot. Acuma se simtea singura si straina in mijlocul poporului peste care domnise, precum si in patria scumpa a sufletului ei. […].

Aici, instinctul ei ii spunea ca se petrec mari lucruri, pentru care sufletul ei nu era pregatit, pe care mintea ei nu le pricepea. Intelegea ca Romania zilelor ei disparea, ca alta noua se inalta pe ruinele ei, o Romanie a altor oameni si a altor credinti. In lumea aceasta i se parea ca este o ramasita fara rost a vremurilor duse, mandria ei suferea de aceasta supravietuire, simtul ei estetic era jignit de acest anacronism, o indemna sa plece mai repede dintr-o lume in care nu mai avea ce cauta. Si simtamintele ei crestinesti, credinta ei intr-o viata viitoare si in fericirile ei, o faceau sa priveasca moartea fara teama, cu o seninatate impinsa aproape pana la voluptate. Ai fi zis ca nici nu mai traieste printre vii, ca pe jumatate s-a rupt de viata pamanteasca. Nu-i mai placea sa stea decat la Curtea de Arges, sa ramana ceasuri intregi langa mormantul regelui, pe lespezile insesi sub care stia ca va odihni si ea.

Cu vreo doua saptamani inainte de-a muri am fost in audienta la dansa. M-a izbit insistenta cu care mi-a vorbit de moarte, de fericirea cu care asteapta trecerea ei in lumea cea de veci, iar cand, in ajunul mortii, doctorii se cazneau sa o smulga din ghearele ei, ea spunea necontenit: “De ce nu ma lasati sa mor, nu vedeti ca pe lumea acesta nu mai am nici loc, nici rost!?…” Si astfel, soarta va fi voit ca prima regina, ca si primul rege al Romaniei, sa fie deopotriva de singuri in splendoarea fastului lor regal. El, parasit de o tara unde prin munca rabdatoare a unei jumatati de veac isi inchipuise ca pusese stapanire. Ea, straina intr-o tara si intr-o lume de care nimic nu o mai lega.

Cu toate acestea, am fi nedrepti fata de memoria reginei Elisabeta daca am judeca-o regina numai dupa sentimentele ei germane si daca am judeca femeia numai dupa manifestarile ultimilor ei ani. Ca regina, Elisabeta de Wied, si-a indeplinit datoriile catre patria ei adoptiva, iar in politica nu s-a amestecat niciodata. Fie din nepricepere, fie din nepasare, fie de teama sotului ei, caruia nu-i placea sa imparta cu nimeni puterea. Fapt este ca prin atitudinea ei rezervata a scutit coroana romana de spectacolul pe care atatea curti le-au oferit si anume a lipsei de unitate de vedere, a ciocnirii de influente contradictorii in sanul insusi al palatului regal.

O singura data in patruzeci si cinci de ani influenta ei s-a exercitat, altfel in chipul cel mai funest, cand a voit sa insoare pe principele Ferdinand cu Dra Vacarescu. Proiectul era absurd, in contradictie vadita cu rostul insusi la noi al unei dinastii straine. Suverana a platit dealtminteri scump aceasta unica incursiune in domeniul politicii, enuntarea insasi a unui atare proiect a starnit in toate cercurile si in toate partidele o furtuna de protestari. Casatoria a fost impiedicata si regele, cumplit in asemenea imprejurari, a trimis-o la Neuwied, ca printr-un exil de peste doi ani sa se pocaiasca de greseala ei si de incurcaturile pe care le pricinuise.

In schimb, de toate atributiunile firesti ale unei regine s-a ocupat nu numai dintr-un simtamant de datorie, dar cu inima si cu pasiune. Operele de binefacere nu au avut o protectoare mai devotata, nu a fost suferinta omeneasca spre care sa nu se incline compatimirea si sprijinul ei. Nobilimea scapatata, surorile de caritate, spitalurile, orfanii, vaduvele, infirmii, tuberculosii, orbii, peste toti s-a intins cu o regala darnicie nesfarsita ei caritate. Fata de raniti si-a facut datoria la 1877 mai presus de orice lauda, a reusit chiar sa-si asigure in popor o reala popularitate, care facea din porecla “Mama Regina” mai mult decat un nume izvorat din retorica oficiala, sau din lingusirea curtezanilor. Dorinta ei de alinare a durerilor ce le vedea in jur impingea sufletul ei nobil sa nu cunoasca nici hotare, nici masura. Era in stare sa dea tot ce avea si ce nu avea, nu o data oameni fara scrupule au abuzat de acest exces de bunatate pentru a ii exploata fara rusine naivitatea si generozitatea.

De asemenea, literile si artele romane au gasit pururea sprijin in regina Elisabeta, saloanele ei la Bucuresti, ca si la Sinaia, erau neincetat pline de artisti batrani, tineri talentati si netalentati, pe care ii proteja si ii ajuta. Numarul bisericilor ce au beneficiat de stipendiile ei a fost infinit. In cea mai mare parte ei i se datoreaza dezvoltarea talentului lui George Enescu, de indata ce a descoperit neobisnuitele sale daruri muzicale, nu numai ca l-a trimis in strainatate si ca a vegheat sa nu duca lipsuri, dar l-a adoptat ca un fel de copil al casei. La Peles, ca si la Bucuresti, Enescu avea odaia lui, cand venea era o sarbatoare. Il incuraja, il rasfata, il admira.

De altfel, fata de toate manifestatiunile artistice, avea aceeasi vie solicitudine. Nu se poate spune ca a protejat vreuna in dauna celorlalte, poate ca literatura era cea pentru care a facut mai putin. Invatase bine romaneste si cu talentul pe care il avea pentru limbile straine, i-a fost repede usor sa vorbeasca limba noastra foarte bine si aproape fara de accent. Literatura nu o cunostea toata, o prietenie intima cu Vasile Alecsandri ii dezvaluise toate tainele poeziei noastre populare, insa dupa moartea lui Alecsandri a pierdut contactul cu literatura noastra mai noua. O vreme, Maiorescu mai intretinea legaturile intre Carmen Sylva si confratii ei romani, si dansul domnea insa de catva timp in mijlocul unui cenaclu restrans si cam special. Cei initiati afirmau ca daca intre regina si Eminescu nu a fost mai multa simpatie, vina trebuie cautata in firea ciudata a marelui nostru cugetator-poet, decat in reaua vointa sau in lipsa de interes a suveranei. Ultimii nostri poeti si prozatori au urcat rar si intamplator scarile palatului, dar putem oare invinui pe regina Elisabeta de-a nu se mai fi simtit la batranete atrasa de noile curente literare si puteam sa ii cerem mai mult decat sa fi dat toata prietenia ei lui Vasile Alecsandri si sa fi intretinut cu Eminescu, cu Hasdeu, cu Odobescu, cu Titu Maiorescu cele mai bune raporturi?

Pictura a incurajat-o mult, se poate spune ca panzele nici unuia din pictorii nostri mai de seama nu au lipsit din colectiile ei si ca arareori se facea o expozitie in care sa nu se gaseasca vreun tablou purtand inscriptia “Cumparat de M.S. Regina”. Meritul ei era cu atat mai mare, cu cat regele Carol care, nepriceput in ale artei, dispretuind tanara, dar atat de talentata noastra scoala de pictura, desigur mai mult a impiedicat-o, decat a incurajat-o sa acorde regala ei protectie unor manifestatiuni artistice ce, dupa parerea lui, nu meritau nici un sprijin. Cel mai de seama pictor al Romaniei din zilele ei, Grigorescu, nu s-a putut plange de regina Elisabeta, ea i-a fost neclintit o prietena intelegatoare si o admiratoare entuziasta. In vremuri in care latifundiarii Romaniei cenzitare aratau pentru arta atata nepasare, in care expozitiile erau pustii si un Grigorescu osandit sa-si vanda operele pe cateva sute de lei, regina Elisabeta considera ca o datorie sa cumpere pe preturi, atunci exceptionale, cele mai de seama panze ale marelui nostru pictor si colectia ei, iesita dintr-un amestec de sincera admiratiune si dintr-o regeasca grija de ajutoare, contine astfel, intr-adevar, cele mai bune bucati cu care Grigorescu si-a asigurat in arta romana o glorie nepieritoare.

Muzica, care poate ca ii era mai draga decat artele plastice, s-a dezvoltat la noi sub directa ei inraurire. Concertele simfonice le-a patronat cu cel mai viu interes, cel din urma cantaret, ca si cea din urma cantareata gasea la ea o vorba buna, o bursa pentru strainatate, sau ajutorul pentru a organiza un concert reusit. Wachman intai, Dinicu pe urma, erau toata ziua la dansa, de Enescu nici nu mai vorbesc. In genere, ii placea sa traiasca in mijlocul muzicienilor, canta bine din pian si la orga, in fiecare zi o data, mai tarziu si de doua ori, se facea muzica in apartamentele ei, operele lui Bach, Beethoven, Mozart, Schumann, ca si ale compozitorilor moderni germani, francezi, rusi si poloni, erau executate de ea si de cercul de artisti ce o intovaraseau pretutindeni. Se poate spune ca nimeni mai mult decat dansa nu a contribuit la dezvoltarea gustului muzical in societatea romaneasca. Neaparat felul cum si-a inteles regina Elisabeta rolul ei de Mecena al artelor poate fi supus criticii, iubitorii de arta pot discuta gusturile si contesta preferintele ei, nemultumitii pot sustine ca i-ar fi stat in putinta sa faca mai mult. Cand o regina, insa, a stiut, sub domnia ei, sa fie in literatura prietena intima a lui Alecsandri, in pictura marea admiratoare a lui Grigorescu si in muzica aproape a doua mama pentru George Enescu, nu se poate tagadui ca fata de arta si-a facut larg si cu prisosinta datoria […].

Ca femeie, Elisabeta de Wied era fara indoiala o personalitate care merita sa fie judecata in toata complexitatea manifestatiunilor ei de o viata intreaga, nu dupa crampeie mai mult sau putin antipatice, din ratacirile batranetilor sale. Dealtminteri, de ce am invinui pe regina Elisabeta de-a se fi aratat la sfarsitul vietii atat de germana prin toate simtamintele ei? Putea ea sa se arate altfel decat era de fapt, adica o figura minunat reprezentativa a Germaniei [...], a Germaniei care daduse lumii pe Goethe, pe Kant, pe Beethoven si pe Wagner, a acelei Germanii iubitoare de arta si de cultura, dispretuitoare de bani, demodat sentimentala, in goana vesnic dupa dreptate, infratire si frumos.

Cercetand cu de-amanuntul personalitatea reginei Elisabeta, vom regasi in ea toate trasaturile caracteristice ale acelei Germanii. Ca si aceasta, avea o nespusa poezie, si in intreaga viata a reginei era intr-adevar multa poezie! In lumea de lupta, de concurenta, de ambitie, sa putem intalni o fiinta pe care toate aceste framantari nu o ating, care traieste intr-o lume aparte de iluzii, de ganduri, de visuri izvorate din imaginatia ei bogata, din nevoia ei de-a idealiza totul, aceasta este de fapt adevarata poezie. Si asa a trait regina Elisabeta. Coroana, tron, negot, politica, curente speciale, ce a stiut ea vreodata despre toate acestea? Frumos si urat, bunatate si rautate, mila si dreptate, impilare si ura, ciocniri intre fortele distrugerii si nazuintele progresului, avantul sufletului omenesc catre perfectia morala si perfectia estetica, aceasta stapanea viata reginei Elisabeta, cum stapanise Germania ce nu mai e.

La amandoua, aceeasi lipsa de simt al realitatilor. Cand regina vorbea de viata reala, nu te puteai impiedeca sa nu razi, un copil de cinci ani ar fi dat dovada de mai multa pricepere, de mai mult simt practic. Dupa moartea regelui Carol era foarte ingrijorata, fiind cu desavarsire incapabila sa-si dea seama ce se poate face cu sumele ce le primea anual de la stat si cu marele venit pe care regele Carol il lasase mostenire. O vedeam des pe atunci si mereu ma intreba: “Crezi ca am sa am cu ce trai?” Si nu doara ca se ingrijea de ea, sau ca avea gusturi luxoase. Pentru dansa nu cheltuia nimic, imbraca rochiile pe care i le cumparase slujitoarele ei si daca nu i-ar fi reimprospatat garderoba, ar fi umblat in zdrente. Dar saracii ei, protejatii ei, sa nu cumva sa piarda subsidiile pe care le primisera in trecut. Considera ca are fata de toti acesti desmosteniti, obligatiunea morala sa ii sustie ca pe vremea regelui.

Pe langa acestea mai avea atatea alte planuri: ii spuneam de cantinele scolare ce functionau atat de greu in capitala, imediat imi spune: “Cum le pot scapa de greutatile financiare in mijlocul carora se sbat? De cate mii de lei ai trebuinta?” Se ducea la Curtea de Arges, primarul se plangea ca orasul nu are ape, a doua zi ii dona 300.000 de lei pentru aducerea apei; sau scoala de meserii din preajma manastirii – avea un buget restrans si nevoi multiple: sa i se intocmeasca lista tuturor acestor nevoi, de aici inainte o privesc pe dansa – si asa mai incolo, pretutindeni si tot anul de-a randul.

Notiunea valorilor de schimb a obiectelor, tot ce constituia scheletul insusi al vietii practice, nu-i puteau intra in minte. Marturisea cu o comica naivitate ca nu stie daca cu o mie de lei poate hrani un om sau daca o femeie isi poate cumpara o pereche de manusi. Deosebirea intre sute de mii si mii era cam vaga in capul ei si de aceea i le puteai lua cu aceeasi usurinta, destul ca scopul pentru care le cereai sa fi fost nobil, sa fi fost uman.

Pe de alta parte, aceeasi excluziva dragoste pentru preocuparile intelectuale. Regina Elisabeta era cea mai inalta expresiune a culturii, stia la perfectie mai multe limbi moderne, le vorbea cu usurinta deosebita si le stia aproape ca limba ei materna. Studiase si limbile elena, latina si rusa. Literatura universala nu avea taine pentru ea, cunostea cu de-amanuntul operele tuturor autorilor si putea oricand recita mii si mii de versuri. Ajutata de o memorie admirabila, te surprindea pana la adanci batraneti prin multiplicitatea si eclectismul cunostintelor ei. O convorbire cu dansa era o adevarata placere intelectuala. Daca conceptiile ei ar fi fost mai sistematizate, daca ar fi fost in spiritul ei critic mai multa masura si mai putina exuberanta in entuziasmele ei, mai putina inversunare in antipatii si mai cu seama mai putin abuz de superlative, conversatia ar fi fost unica. Fiindca era si elocventa, isi exprima ideile intr-o forma literara cu un vocabular de ispititoare bogatie si, daca nu cu spirit, intotdeauna insa cu caldura si cu verva. In muzica, pictura, sculptura, in filozofie, in istorie cunostintele ei erau tot atat de vaste ca si in specialitatea ei, literatura. Nu vreau sa discut valoarea operei ei literare, vorbesc aci de regina Romaniei, nu de Carmen Sylva. Cred totusi ca nu ma insel cand afirm ca minunata ei cultura intinsa, adanca, rafinata, acea cultura care din nefericire a disparut odata cu ea, era cu mult superioara productiunilor ei stilistice, menite sa ii supravietuiasca.

Nu neg ca este multa superficialitate intr-o conceptie de viata bazata numai pe intelectualitate, recunosc ca in timpurile noastre e anacronica […]. Dar dintr-insa se desprinde o atmosfera de cerebralitate si un parfum de alta data al carei farmec ma patrunde si fara voie ma robeste. Si acestei femei, in mentalitatea careia gresit conventionala, fara preciziune, fara rezultate practice, se oglindea insa atat de bine o epoca intreaga din dezvoltarea rasei germane, ii pretindem pentru trecatoare, pentru ea neintelese consideratiuni politice, sa-si renege sangele, sa-si calce in picioare credintele, conceptiile, simtamintele, idealurile nedespartite de insasi fiinta ei? Nu, pentru unitatea, armonia, pentru frumusetea acestei vieti prefer ca regina Elisabeta sa nu-si fi manjit batranetele cu o asemenea tradare! Romania Mare oricum se infaptuia, cu si fara dansa. Se pare, dealtminteri, ca soarta a judecat tot astfel si ca a socotit ca regina Elisabeta, pentru tot binele pe care l-a facut, pentru toata bunatatea pe care a revarsat-o in aceasta lume de greseli si de pacate, nu merita sa inchida ochii sub povara unei pedepse, ci, dimpotriva, ca femeia, daca nu regina, merita un sfarsit compatimitor. Intr-adevar, soarta a rapit-o din mijlocul nostru inainte de-a fi scos nepotul ei spada impotriva Germaniei. S-a stins singura, parasita, dar linistita si cu constiinta impacata. De inchipuit ce ar fi fost moartea ei dupa intrarea in razboi, dupa infrangeri, dupa jalnica retragere in Moldova, dupa prabusirea Germaniei! De aceasta tragedie sufleteasca cu drept Elisabeta de Wied, prima regina a Romaniei, a fost scutita.

sursa:historia.ro 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

pictura muzica
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1552 (s) | 35 queries | Mysql time :0.015312 (s)