News Flash:

Remilitarizarea Renaniei

2 Ianuarie 2014
3120 Vizualizari | 1 Comentarii
Remilitarizarea Renaniei a avut loc in ziua de 7 martie 1936, si a constat in reocuparea de catre armata germana a pozitiilor din zona Renaniei, pe care a fost obligata sa le evacueze in urma tratatului de la Versailles.
Conform articolelor 42, 43 si 44 din tratatul de la Versailles din 1919—impus Germaniei de Aliati dupa Primul Razboi Mondial—Germaniei i se interzicea „sa pastreze sau sa construiasca fortificatii pe malul stang al Rinului si pe malul sau drept la o distanta mai mica de cincizeci de kilometri de Rin”. Orice fel de incalcare a acestui articol urma sa fie „privita ca act ostil... cu intentia de a perturba pacea lumii”.
Tratatele de la Locarno, semnate in 1925 de Germania, Franta, Italia si Regatul Unit, stipulau ca Renania va ramane demilitarizata permanent. Locarno a fost privit ca moment important deoarece a reprezentat acceptarea voluntara de catre Germania a statutului demilitarizat al Renaniei. Regatul Unit si Italia garantau frontiera franco-germana si statutul de zona demilitarizata al Renaniei impotriva oricarei „incalcari flagrante” fara insa a defini ce inseamna aceasta.
Tratatul de la Versailles stipula si ca fortele militare aliate urmeaza sa se retraga din Renania in 1935; ele s-au retras mai devreme, in 1930. Delegatia britanica prezenta la Conferinta de la Haga privind despagubirile de razboi germane din 1929 (delegatie condusa de ministrul de finante Philip Snowden, si din care facea parte Arthur Henderson, ministrul de externe) a propus ca despagubirile platite de Germania sa fie reduse si ca fortele britanice si franceze sa evacueze Renania. Henderson l-a convins pe scepticul premier francez, Aristide Briand, sa accepte ca toate fortele aliate de ocupatie sa evacueze Renania pana in iunie 1930. Ultimii soldati britanici au plecat la sfarsitul lui 1929 si ultimii francezi in iunie 1930.
In „discursul de pace” din 21 mai 1935, Adolf Hitler a declarat: „in particular, ei [germanii] vor respecta si vor indeplini toate obligatiile ce le revin din tratatul de la Locarno, atata vreme cat si celelalte parti sunt la randul lor gata sa respecte pactul”.
Acest rand din discursul lui Hitler a fost scris de ministrul sau de externe, baronul Konstantin von Neurath care dorea sa-i linisteasca pe liderii straini care se simteau amenintati de denuntarea de catre Germania in martie 1935 a pactului V din tratatul de la Versailles, prin care Germania era obligata sa-si reduca drastic efectivele militare.
 In acelasi timp, Neurath dorea sa ofere o deschidere pentru viitoarea remilitarizare a Renaniei, de unde si conditionarea respectarii tratatului de la Locarno de atitudinea celorlalte parti.
La sfarsitul lui 1935, Neurath a lansat zvonuri cum ca Germania se gandeste la remilitarizarea Renaniei ca raspuns la semnarea pactului franco-sovietic in mai 1935, despre care Neurath a insistat ca este o incalcare a tratatelor de la Locarno si o amenintare pentru Germania.In acelasi timp, Neurath a ordonat diplomatilor germani sa inceapa pregatirea de argumentatii legale pentru remilitarizarea Renaniei sub justificarea ca pactul franco-sovietic incalca tratatul de la Locarno.
Facand aceasta, Neurath actiona conform instructiunilor lui Hitler, si asteptandu-se la un moment propice remilitarizarii din cauza crizei relatiilor anglo-italiene din cauza razboiului din Etiopia.
La inceputul lui 1936, ministrul de externe britanic Sir Anthony Eden a dezvaluit un plan secret de „intelegere generala” cu scopul de a rezolva toate nemultumirile Germaniei. Planul lui Eden cerea reintoarcerea Germaniei in Liga Natiunilor, acceptarea limitarii fortelor armate si renuntarea la pretentiile teritoriale din Europa in schimbul remilitarizarii Renaniei, retrocedarea coloniilor africane ale Germaniei si „prioritate economica germana pe Dunare”.In conscinta, Germanii au fost informati ca britanicii sunt dispusi sa inceapa convorbiri privind permiterea remilitarizarii Renaniei in schimbul unui „pact aerian” care ar fi interzis bombardarea si al unei promisiuni germane de a nu face uz de forta in scopul modificarii frontierelor.
Eden si-a definit scopul ca fiind o „intelegere generala”, care cauta „revenirea la normalitatea anilor '20 si crearea unor conditii in care Hitler sa se poata comporta ca Stresemann”. (Gustav Stresemann era un fost ministru german de externe foarte respectat la Londra.)
Oferta de a discuta remilitarizarea Renaniei in schimbul unui „pact aerian” i-a pus pe britanici intr-o pozitie morala precara de pe care nu se mai puteau opune ferm remilitarizarii, de vreme ce propunerea lasa sa se inteleaga ca remilitarizarea nu este considerata o amenintare vitala, ci ceva de oferit la schimb, lor neramanandu-le in final decat sa se opuna felului in care fusese efectuata remilitarizarea (unilateral) si nu remilitarizarii insesi. In ianuarie 1936 in timpul vizitei la Londra de la funeraliile regelui George al V-lea, Neurath i-a spus lui Eden: „daca, insa, ceilalti semnatari sau garanti ai pactului de la Locarno ajung la acorduri bilaterale contrare spiritului pactului de la Locarno, ne vom vedea obligati sa ne reconsideram atitudinea”.
Raspunsul lui Eden la amenintarea voalata a lui Neurath ca Germania va remilitariza Renania daca Adunarea Nationala Franceza ratifica pactul franco-sovietic l-a convins ca daca Germania trecea la actiune, Regatul Unit va lua partea Germaniei impotriva Frantei.
In ianuarie 1936, cancelarul german, Führerul Adolf Hitler a hotarat reocuparea Renaniei. Initial, Hitler planificase remilitarizarea Renaniei in 1937, dar a decis sa o grabeasca cu un an din mai multe motive, si anume ca ratificarea de Adunarea Nationala a Frantei a pactului franco-sovietic din 1935 ii permitea sa-si prezinte actiunea ca miscare defensiva impotriva „incercuirii” franco-sovietice; temerile ca Franta avea sa fie mai bine inarmata in 1937; ca guvernul de la Paris tocmai cazuse si tara era guvernata de un cabinet interimar; ca problemele economice interne impuneau un succes al politicii externe pentru a recastiga popularitatea regimului; razboiul italo-etiopian, care opusese Regatul Unit Italiei si rupsese frontul Stresa; si ca Hitler pur si simplu nu mai putea astepta inca un an.
La 12 februarie, 1936, Hitler s-a intalnit cu Neurath si cu ambasadorul sau Joachim von Ribbentrop sa le ceara parerea despre posibila reactie internationala la remilitarizare.Neurath a sustinut remilitarizarea, dar a propus ca Germania sa negocieze mai mult inainte de a trece la actiune, in timp ce Ribbentrop a cerut remilitarizarea unilaterala imediata.
Ribbentrop i-a spus lui Hitler ca daca Franta ataca Germania din aceasta cauza, Regatul Unit nu i se va alatura, evaluare cu care Neurath nu era de acord, dar una care l-a incurajat pe Hitler sa continue.
In aceeasi zi, Hitler si-a informat ministrul de razboi, feldmaresalul Werner von Blomberg, de intentia sa si l-a intrebat pe seful armatei, generalul Werner von Fritsch, cat va dura transportul catorva batalioane de infanterie si al unei baterii de artilerie in Renania. Fritsch a raspuns ca organizarea ar dura trei zile dar a recomandat negocieri, deoarece credea ca armata germana nu este pregatita pentru o lupta directa cu cea franceza. Generalul Ludwig Beck, seful Statului Major, l-a avertizat pe Hitler ca armata germana nu va putea sa apere Germania impotriva unui posibil atac francez.Hitler l-a linistit pe Fritsch, spunandu-i ca se va asigura ca fortele germane vor pleca imediat ce francezii vor interveni militar pentru a le opri avansul. In acelasi timp, Neurath a inceput sa pregateasca documente elaborate care sa justifice remilitarizarea ca raspuns impus de pactul franco-sovietic, si l-a sfatuit pe Hitler sa trimita in Renania foarte putine trupe pentru a le permite germanilor sa sustina ca nu aceea nu era o „incalcare flagranta” a tratatelor de la Locarno (atat Regatul Unit cat si Italia erau obligate sa raspunda militar doar in cazul unei „incalcari flagrante”).In declaratia ce justifica remilitarizarea, pregatita de Neurath pentru presa straina, actiunea germana era prezentata ca ceva ce i-a fost impus unei Germanii nehotarate prin ratificarea pactului franco-sovietic, si a sugerat ca Germania va readera la Liga Natiunilor daca se accepta remilitarizarea.
La 13 februarie 1936, intr-o intalnire cu printul Bismarck de la ambasada germana de la Londra, Ralph Wigram, seful Departamentului Central al ministerului britanic de externe a declarat ca guvernul britanic doreste un „acord functional” pentru un pact aerian care sa interzica bombardamentele, si ca Regatul Unit ar putea reanaliza tratatele de la Versailles si Locarno in favoarea Germaniei in schimbul unui pact aerian. Printul Bismarck a raporta Berlinului ca Wigram a sugerat ca „lucrurile” pe care britanicii erau dispusi sa le reanalizeze includeau remilitarizarea. La 22 februarie 1936, Benito Mussolini, care era suparat din cauza sanctiunilor Ligii Natiunilor aplicate tarii lui din cauza agresiunii impotriva Etiopiei, i-a spus ambasadorului german de la Roma, Ulrich von Hassell, ca Italia va renunta la Locarno daca Germania va remilitariza Renania.Chiar daca Mussolini dorea onorarea obligatiilor de la Locarno, aparusera probleme practice, intrucat grosul armatei italiene era la acel moment ocupata cu cucerirea Etiopiei, si nu exista o frontiera comuna italo-germana.
Istoricii au pareri divergente privind relatiile dintre hotararea lui Hitler de a remilitariza Renania in 1936 si privind scopurile ei pe termen lung. Acei istorici care sustin o interpretare „intentionista” a politicii externe germane, cum ar fi Klaus Hildebrand si Andreas Hillgruber, vad in remilitarizarea Renaniei doar o etapa a planului mai complex al lui Hitler privind cucerirea lumii. Acei istorici care au o abordare „functionalista” vad in remilitarizarea Renaniei mai mult ca pe un raspuns improvizat ad-hoc din partea lui Hitler la criza economica din 1936 ca metoda simpla si necostisitoare de a restaura popularitatea regimului. Asa cum nota Hildebrand insusi, aceste interpretari nu sunt neaparat mutual exclusive. Hildebrand a sustinut ca desi Hitler are un program pregatit pentru dominatia lumii, felul in care Hitler a incercat sa-si execute „programul” a fost mai mult improvizat si influentat mult de factori structurali atat pe scena internationala, cat si pe plan intern, improvizatii asupra carora adesea Hitler nu avea niciun control.
La scurt timp dupa zorii zilei de 7 martie 1936, nouasprezece batalioane germane de infanterie si cateva avioane au patruns in Renania. Ele au ajuns la raul Rin la orele 11:00 a.m.si alte 10 batalioane le-au urmat pe malul vestic al Rinului. Cand trupele de recunoastere au aflat ca mii de soldati francezi se aduna la granita franco-germana, generalul Blomberg l-a rugat pe Hitler sa evacueze armata germana. Hitler a intrebat daca trupele franceze au trecut granita si, cand a fost informat ca nu, el l-a asigurat pe Blomberg ca vor astepta pana cand vor ataca.
In contrast cu Blomberg care era foarte agitat in timpul operatiunii, Neurath a ramas calm si l-a sfatuit pe Hitler sa continue.
Heinz Guderian, un general german interogat de ofiterii francezi dupa al Doilea Razboi Mondial, a sustinut ca: „daca voi, francezii, ati fi intervenit in Renania in 1936, am fi fost scufundati si Hitler ar fi cazut”.
Hitler a spus si el ca:
Cele patruzeci si opt de ore de dupa marsul in Renania au fost cele mai stresante din viata mea. Daca francezii ar fi patruns in Renania, ar fi trebuit sa ne retragem cu coada intre picioare, caci resursele militare de care dispuneam erau totalmente inadecvate nici macar pentru o rezistenta moderata.”
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

remilitarizarea renaniei armata germana renaniei
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (1)

gogu  | #768
cu tot respectul pentru poporul francez dar nu a fost niciodata curajos si brav a avut comandanti slabi dupa Napoleon
Adauga comentariu

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1905 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019499 (s)