News Flash:

Romanii in viziunea lui Mircea Vulcanescu, Emil Cioran si Constantin Noica

14 Octombrie 2013
2635 Vizualizari | 0 Comentarii
Intr-una dintre variantele dedicatiei Dimensiunii... catre Emil Cioran, M.Vulcanescu scria: „Lui Emil Cioran,/Celui dornic de schimbare la fata,/ acest raspuns/ din perspectiva veciniciei romanesti”. Astfel, cartea lui Mircea Vulcanescu se vrea a fi un raspuns la Schimbarea la fata. El se angajeaza in acest demers de studiere a sufletului romanului de multe ori prin studierea limbajului. Inspirat de lucrarea lui Vulcanescu, Constantin Noica, va analiza „sentimentul romanesc al fiintei” urmand acelasi procedeu, accentul cazand asupra limbajului.
Vom expune perspectivele autorilor de cele mai multe ori juxtapuse pentru a observa mai usor opiniile divergente sau similare.
Vulcanescu vs. Cioran – doua viziuni adesea diferite
 Pentru Mircea Vulcanescu, „un neam nu e niciodata o realitate inchisa, sfarsita; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturala, ci si o realitate etica ; destinul unui neam nu e dat odata pentru totdeauna, el se actualizeaza problematic pentru fiecare generatie si pentru fiecare om. Istoria e plina de neamuri care s-au stins si sunt si neamuri care si-au tradat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri sa ne simtim romani, neamul se-nfatiseaza ca o chemare”.[1]Fiind adusa in discutie ideea de destin, sa aflam si care este parerea lui Cioran cu privire la destinul romanilor: „-In momentul in care romanii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se misca, ei vor intelege istoria si poate i se vor integra”[2].
In opinia lui Vulcanescu, munca si meritele inaintasilor ne pot fi indemnuri, chezasi si-n oarecare limite pot chiar suplinicarenta noastra[3]; in schimb,romanul stabilit la Paris considera ca „inaintasii nostri nu ne-au iubit destul, de au varsat asa de putin sange pentru libertate” [4]. Dupa cum usor putem observa, parerile celor doi par a se situa la poli diferiti.
Mircea Vulcanescu sustine ca „sufletul romanilor se caracterizeaza printr-o serie de veleitati de a fi in anumite feluri, printr-o serie de tentatii, printr-o serie de reprezentari divergente despre sine, printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simti intregite prin alunecarea in directia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvant am incercat sa le caracterizam sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturala moderna a Romaniei, ne-a dat cronicarii, unirea religioasa si scoala latinista; se intalneste azi la Blaj, cu nesfarsitul sau sir de canonici; ispita greco-bizantina il intampina pe bucurestean de cum iese la Mogosoaia; ispita slavo-bizantina ne-a dat manastirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian Blaga, Vasile Pravan, Nae Ionescu, autohtonistii; ispita franceza - pasoptismul funciar al intregii noastre culturi; ispita germana ne-a dat reactiunea junimista; ispita ruseasca – poporanismul si, in parte, semanatorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru ca ele nu se manifesta ca existente depline, ci numai ca veleitati, ca tendinte de a depasi si de a iesi din tine pentru a te intregi prin adaosul unei realitati din afara, care te subjuga si in care recunosti parca o identitate formativa primordiala, un fel de intoarcere la izvoare![5]. Suntem siguri ca pe Cioran nu l-ar fi multumit niciun fel de „intoarcere” atat timp cat afirma:„Trecutul Romaniei nu ma flateaza deloc si nici nu sunt prea mandru de stramosii mei lipsiti de orgoliu, ca au putut dormi atat timp, in asteptarea libertatii”[6].
Cioran si-ar fi dorit „o Romanie cu populatia Chinei si destinul Frantei (...) desi Romania nu poate fi o realitate fara acest viitor, noi trebuie sa fim, insa, necrutatori si cu singura noastra speranta” [7], iar Vulcanescu incearca sa-i taie elanul: „ei vor un roman de maine, creat dupa chipul si asemanarea japonezului, a neamtului sau a neantului, care sa nu mai fie asa de decazut cum e astazi, ci sa fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arat aici pe roman asa cum e, chiar cand se crede cel de maine”[8].
In opinia lui Vulcanescu, „la romani exista o legatura a vietii cu astrele, cu codrul, fratia aceasta universala a lucrurilor omenesti cu ale firii, legatura lor mitica si intrepatrunderea sensului si destinului lor (...). Ca si la traci, doua inimi se zbat in pieptul oricarui roman. Una tine de chemarea pamantului – de legatura omului cu cele de aici, de legatura lui cu ai lui, cu campul, cu vitele.[9] Lui Cioran tocmai aceasta „solidaritate” cu pamantul ii este nesuferita: „Strabunii nostri, cocarjati la pamant, de-abia se distingeau de tarana. Deloc grabiti – unde sa se fi dus? -, inaintau cu viteza plugarului: viteza vesniciei (...). Detestandu-i pe ai mei, detestandu-mi tara, cu taranii ei atemporali, imbatati de toropeala lor si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, ii renegam, refuzam vesnicia lor de mana a doua (...)O mare idee ii stapanea: ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam in ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului-simt si a funebrei sale filozofii”[10]
Analizand femeia si barbatul din punct de vedere al genurilor gramaticale ale limbii romane, Vulcanescu afirma ca „opozitia dintre masculin si feminin pare a nu avea in intelegerea romaneasca a existentei numai o semnificatie biologica, limitata numai la fiintele vii si la o anumita regiune a existentei. Ea pare a purta pana in miezul existential al fiintei particulare, imprumutand acesteia caracter barbatesc sau femeiesc in raport cu o anumita tarie sau slabiciune launtrica a fiintei sau aplecare spre lucrare sau primire si prefacere. Neutralitatea care caracterizeaza ideea apuseana a fiintei (insul), e straina conceptiei romanesti a existentei. (...) Insusirea masculina esentiala pare a fi ideea de lucrare, de actiune; iar cea feminina, aceea de pasivitate, de receptivitate, de rasfrangere, de primire. De aceea, prototipul fiintei barbatesti pentru roman este Dumnezeu-Tatal el insusi; iar „lumea“, ca si „vremea”, intelese ca matrice de existente, sunt fiinte feminine. Iar prototipul feminitatii, in care firea intreaga ia chip femeiesc, este Maica Domnului, nu in sensul de generatoare cauzala a Dumnezeului-om (nascatoare); ci in sensul de loc de-ntalnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu si patimitoare pentru El. Caracterul acesta personal si trans-obiectiv al insului metafizicii existentei concrete romanesti iese si mai intarit din constatarea ca limba romana nu cunoaste al treilea gen, neutru, ci numai masculinul si femininul, neutrul fiind inlocuit cu ambigenul, adica de o proprietate pe care o au anumiti barbati de a slabi, in starea de multime; adica de a se altera si de a-si schimba firea sau caracterul barbatesc in fire femeiasca, atunci cand se gasesc in multiplicitate.
Dar aceasta slabiciune a firii barbatesti a unui ins in , starea de multime este cu totul altceva decat „neutralitatea contruita tot pe tipul existentei „lucrului” in limbile unde exista”[11]. Slabiciunea firii barbatesti predispuse la ambigen este considerata de Cioran slabiciunea romanilor in general:„Lipsa de mister a romanului il face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inima. Ce-i mai ramane atunci in ea? Un popor indiscret poate crede in Dumnezeu? Un individ in niciun caz. Romanul nu scapa nicio ocazie de a-si deserta inima. Nu pleaca de aici un anumit pustiu al nostru? Exista un mare desert in Romania. Orice complexitate sufleteasca presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditati durabile si taine ingropate. Ascunzisurile sufletesti se alimenteaza din cadavrele propriului nostru trecut. (...) Nu exista popor in lume care sa faca o virtute din faptul de a nu munci. (...) Niciun roman nu se simte personal vinovat. Toate ratarile si golurile si le explica prin vidurile Romaniei, dezertand astfel de la responsabilitatea individuala.”[12]
Dumnezeul romanilor
Cu privire la aceasta problema, Vulcanescu considera ca „daca adancesti ce sta sub aceasta lume de intamplari, mergand pana la radacina adica, iscodind pricina pentru care lucrurile se intampla pentru roman, cercetand prilejul, rostul si soarta a tot ce se intampla pentru roman, dai desigur peste Dumnezeu. Dar ideea romanului despre Dumnezeu este, filozofeste, plina de surprize. Dumnezeul romanului nu este o fiinta abstracta, o esenta imateriala a lumii, o putere impersoanala care sta sub fenomene. Dumnezeul romanului apare ca o fiinta, o fiinta reala, particulara, un ins (...) Pentru roman Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinta particulara, ca ins si lumea poate fi „uitata de Dumnezeu” ori „cazuta de la fata lui”. (...) Nu numai aratarea lui Dumnezeu, umbland prin lume, dar toata lumea e conceputa de roman ca o revelatie continua si ca o permanenta teofanie. Paradoxul pe care-l vadeste dimensiunea romaneasca ea existentei, cand infatiseaza pe Dumnezeu si divinitatae ca pe o fiinta personala particulara, ca pe un ins, ci nu ca pe o existenta abstracta[13] si in ciuda acestui lucru, il considera responsabil de toate faptele.
Cioran nu neaga aceasta reprezentare a lui Dumnezeu in sufletul romanului, insa, o asemenea viziune il revolta: „Dumnezeu este lipsa de progres”[14]; merge chiar mai departe si vorbeste despre o dorita „umilinta” a lui Dumnezeu:„O cultura nu atinge culmi, decat in masura in care individualitatile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu. Orgoliul infinit este cea mai productiva salvare din mizeria conditiei omenesti”.[15]„Pentru a-l concepe exterior noua, atotputernic si suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar. Conditie pe care tara mea o-ndeplineste cu asupra de masura. Ar fi o necuviinta sa creada in efort, in utilitatea actului. Asa ca nici nu crede in ele si, din respect pentru datina, se supune inevitabilului. Ii sunt recunoscator ca mi-a dat ca zestre, odata cu codul disperarii, acest tact, aceasta dezinvoltura in fata Necesitatii, precum si numarate situatii fara iesire si arta de a ma deprinde cu ele.(...) Ii datorez nu numai cele mai stralucite, cele mai categorice esecuri ale mele, dar si priciperea de a-mi ascunde lasitatile si de a-mi tezauriza recumuscarile”[16]
„A-i atribuit lui Dumnezeu reusitele noastre de orice fel, a considera ca nimic nu e opera noastra, ca totul e dat, singurul mijloc eficace de lupta impotriva trufiei. Sfatul e bun pentru starile fulgurante, in care interventia harului pare obligatorie, nu insa pentru detasare, operatie de subminare indelungata si grea, a care victima este eul: cum sa nu-ti faci din ea un titlu de glorie? Degeaba se ridica nivelul nostru spiritual, nu ne schimbam calitativ; ramanem prizonierii limetelor noastre”. [17]
In opinia romanilor, ar exista, in toate rosturile lumii, alaturi de Dumnezeu, un ins tagaduitor si stricator amestecat, alaturi de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neimplinire, ca un fel de cooperator negativ real. Cu toate ca lucrul acesta nu poate fi tagaduit, trebuie observat totusi ca, pentru conceptia romaneasca a existentei, lupta acesta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedenie, din cuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare in vederea tuturor posibilitatilor. [18]E clar ca Mircea Vulcanescu face referire la raportarea romanului la Diavol.Pentru Cioran –Diavolul, „in ciuda prestigiului si a spaimei pe care o inspira numele sau, el nu-i decat un administrator, un inger insarcinat cu munca de jos – cu istoria”[19], el fiind adevaratul conducator al treburilor omenesti.
Romanii – profeti?
Vulcanescu gaseste o explicatie si la tendinta romanilor de a talmaci viitorul: „Timpul are si el dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decat o singura dimensiune : lungimea. Lucrurile, asezandu-se unele dupa altele, adica alcatuind un sir, lungimea timpului ar aparea ca singura lui dimensiune posibila. La o mai aproape vedere, timpul are insa si el volum, adica grosime. Caci lumea existand toata deodata, ca o cuprindere de multe lucruri date in acelasi timp, toate lucrurile isi au sirurile lor de intamplari succesive specifice. Firea, in totalitate, desfasurata in timp, nu mai poate fi deci, cum s-a aratat si de altii, un singur sir, ci o colectie de siruri, care impreuna constituie un sir global desiruri partiale.(...) Daca toate lucrurile trec, si daca fiecare lucru are sirul lui de prefaceri, adica daca exista in lume desfasurari paralele sau care se intrepatrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capatul mai multor asemenea fire, care se desira in aceeasi directie si le putem lega intre ele. Astfel, devine posibil „gromovnicul“, adica talcuirea „semnelor vremii“, nu numai a ploii si a viscolului, ori a vietii, dar si a vremilor mai mari: a razboaielor, a evurilor. Ceea ce domina toata aceasta conceptie a lumii romanesti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidaritati universale. [20]In ciuda demonstratiei lui Vulcanescu cu privire la predilectia romanilor de a intercepta semnele naturii, Cioran considera ca „Romania este o tara fara profeti, adica o tara in care nimeni n-a trait realitati viitoare ca prezente efective, ca actualitati vii si imediate, in care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Si ar trebui ca in aces gand solemn sa juram a fi altfel, sa ardem intr-un fanatism orb, sa ne inflacaram intr-o alta viziune si in noi gandul unei alte Romanii sa fie singurul nostru gand”[21]
Viata si moarte la romani
„Nu exista ruptura existentiala, prapastie, pentru romin, intre lumea de aici si lumea de dincolo, intre vremea de acum si vesnicie, ci numai vama, adica poarta de trecere. Deosebirea acuta dintre prezenta existentiala a individului concret, supus pierii, care stie ca va muri si se teme de aceasta, spaima lui constituind adevaratul indice existential, si existenta impersonala a lumii, in care totul se face si se desface, este inlocuita la noi intr-un sens, printr-o deosebire intre doua lumi: lumea de aici si lumea de dincolo. (...)
 Lumea „de aici” nu e, totusi, o lume de „prezente” in sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca si lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt inca”. Acestea intind sfera lumii de aici catre praguri care pentru „logica occidentala” par absurde; caci, pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicaieri, deoarece „a fi” inseamna „a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru ca posibilitatea e, la ea, amestec de fiinta si de nefiinta”.[22]Cioran parca ar dori cu tot dinadinsul sa dovedeasca ca dimensiunea existentei sale nu este cea romaneasca: „Moartea nu este ceva in afara, ontologic diferita de viata deoarece moartea ca realitate autonoma de viata nu exista. A trai fara sentimentul mortii inseamna a vietui dulcea inconstienta a omului comun, care se comporta ca si cum moartea n-ar constitui o prezenta vesnica si tulburatoare. Este un dintre iluziile cele mai mari ale omului normal in a crede in definitivatul vietii si in a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii in moarte” .[23]
Mircea Vulcanescu simte nevoia sa atraga atentia asupra „aparitiei periodice in mediul romanesc a unor agenti care trezesc acest sentiment de gravitate a existentei, care pun pe om fata in fata cu sine si cu raspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iarta, ci iti cere sa intervii „acum ori niciodata“, sub amenintarea ca altfel pierzi unele posibilitati pentru totdeauna si in chip iremediabil nu e, in esenta lui, un sentiment romanesc. El e, cel mult, simptomul unei febre de o clipa, al unui sentiment special ca vremea a ajuns la limita, s-a implinit, ori al unei ispite din afara, care incearca sa scoata din firea lui omul romanesc. La aceasta „tulburare de ape“, constiinta romaneasca raspunde cu toata inertia reactiei sale atenuante si, mai curand sau mai tarziu, apele se intorc in matca. Omul iesit de sub vremi isi reia dialogul intrerupt cu vesnicia”. [24] Fiind cunoscatori ai faptului ca Cioran afirma: „De am fi ramas consecventi fondului nostru, astazi ar trebui sa cream epopei si mituri eroice, iar pe Proust sa-l asteptam cateva secole, pentru a-l citi si a-l intelege „organic”. (...) Vointa, insa, de a avea totul deodata, de a te pune in rand cu lumea, exprima o sete de istorie la un popor care n-a trait, o dorinta arzatoare de a-si umple golurile cu o iuteala maxima, de a se implini prin salt”[25], ne intrebam, retoric, care sunt acei „agenti care trezesc sentimentul de gravitate al existentei”, pe care-i caracteriza Vulcanescu?
Vulcanescu continua: „se poate deslusi usor tot ce pare strain in aceasta ridicare pe primul plan, a optarii si a alternativei : „Croieste-ti alta soarta“. Ca si cum n-ar fi omul sub vremi!”[26]Astfel, el pare a fi de acord cu spusele cronicarului[27]. Cioran da insa o alta interpretare „vechilor vorbe romanesti”: „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrofa pentru neam. Si cand te gandesti ca acesta maxima este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflectie populara romaneasca exprima aceeasi timiditatea in fata vietii, aceeasi nehotarare si resemnare. Va trebui sa nu mai fie jignit acest neam laudandu-i-se atat intelepciunea! Adevarurile izvorate din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”[28]
Vulcanescu mai adauga o caracteristica poporului roman, parca pentru a arata si mai clar „neromanitatea” lui Cioran: lipsa de teama in fata mortii: sunt unele popoare, mai ales cele nordice, care traiesc cu intensitate dramatica grija mortii ca ispravit absolut, spaima in fata neantului, a nimicirii. Si sunt si unii ganditori contemporani care au facut din acest sentiment radacina esentiala si caracteristica tragica a fiintei”.[29] Potrivit acestor spuse, putem fi sigur ca Cioran a fost departe de o identitate romaneasca, apropiindu-se de cea nordica.
Viziunea lui Noica
Dupa ce am prezentat parerile primilor doi filozofi, adesea contradictorii, sa ne indreptam atentia asupra viziunii celui de al treilea, Constantin Noica. El continua demersul lui Mircea Vulcanescu de explorare a sufletului romanesc prin analiza aprofundata a unor subtilitati ale limbii romane.
Pentru el, „intelesul deosebit al fiintei, la noi, este poate lucrarea intelesurilor deosebilte ale lui „intru”, care a venit sa exprime fiinta dinauntru parca, sugerand ca a fi inseamna „a fi intru ceva”, adica a fi in si nu pe deplin in ceva, a se odihni, dar a si nazui, a se inchide, dar si a se deschide”.[30]
In viziunea lui Noica, „limba noastra are un cuvant deosebit, prepozitia intru (...) provenita din adverbul latin intro, ce insemna inauntru, prepozitia noastra a adus si sensul de inspre, dand astfel o buna tensiune, care este de esenta spiritului, de a fi in acelasi timp in ceva (intr-un orizont, intr-un sistem) si de a tinde catre acel lucru.
Astfel, prin determinarile propriei sale istorii, civilizatia noastra a fost intru un spatiu dat”(...) A fost intru spatiul din jurul Carpatilor. Prin acest spatiu au trecut si alte semintii; dar au trecut, numai. Noi am ramas in el. Si am stat asa de bine intruel, incat unele popoare migratoare au trebuit sa se aseze in jurul lui, iar altele s-au topit in fiinta noastra. La fel ca intr-un spatiu, civilizatia noastra a fost intru o limba, cea latina. (...) Civilizatia noastra, chiar la treapta spiritului, s-a desfasurat de-a lungul timpurilor precumpanitorintru ceva: intru natura.”[31]
Precum Vulcanescu, cand vorbeste despre „ispitele romanesti” intr-un sens bun, al caror scop este acela de a defini natiunea romana, si Noica atrage atentia asupra faptului ca „s-a spus ca civilizatia noastra este intre doua lumi. Nu cumva intru doua lumi? Suntem intre Orientul Apropiat, dar si Indepartat si intre Apus. Niciunul, nicialtul nu au pus pecetea lor pe noi, dar asa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci si spiritual? (...) Ceea ce cu siguranta nu este dat altor comunitati de astazi, este deschiderea posibila intrucele doua lumi. Vestul cu Extremul Vest si Orientul Apropiat cu Extremul Orient, doua lumi a caror intalnire sta sa se produca. Nicaieri situatia „inchiderii ce se poate deschide” nu apare cu atat relief istoric: doua lumi masive inchid, in intalnirea lor, o comunitate, care in loc sa fie strivita de ele, ca la o rascruce, poate sa se deschida catre ele si, mai ales, sa le deschida una catre alta.” [32]Rolul acesta de „deschizator” intre cele doua lumi, trebuie interpretat si din punctul de vedere al perioadei istorice in care a fost scrisa opera, anii `70, cand Romania, intr-adevar era considerata o „punte de legatura”.
Pentru Noica, rostirea romaneasca pune in joc, in linii mari, urmatoarele sase situatii ale fiintei: „n-a fost sa fie”, „era sa fie”, „va fiind”, „ar fi sa fie”, „este sa fie”, „a fost sa fie”. Pentru toate aceste situatii fiinta insasi este centrul. Sa observam cum analizeaza filozoful aceste timpuri verbale:
 „N-a fost sa fie” – „Nu numai vorbitori obisnuiti de limba romana, dar si ganditori in orizontul ei au inteles gresit, cateodata, pe acest „n-a fost sa fie” ca un fel de resemnare a gandului si a inimii. (...) Ceea ce „n-a fost sa fie” a incercat sa fie; a batut la poarta realitatii spre a fi, dar n-a fost. Tentativa de a fi nu poate fi straina de problematica fiintei si nu este neant pur. (...) Nu se poate cunoaste fiinta sufleteasca si spirituala a omului fara de imposibilitatile de care s-a lovit el. Viata istorica in sens larg, ca si destinele particulare, se delimiteaza si se modeleaza potrivit cu pragurile atinse si de nedepasit. (...)
Prima situatie in care poate fi aflata fiinta este, asadar, cea de fiinta neimplinita.
„Era sa fie”- „n-a fost sa fie” si „era sa fie” (dar n-a fost) - cu expresia dintai, ceea ce lipsea era ceva de ordin general. Neimplinirea pe care o descrie, in schimb, „era sa fie” nu tine de lipsa a ceva de ordin particular, sau am zice de lipsa individualizarii. Lucrul sau procesul „era sa fie” avea toate conditiile generale de a fi, dar nu a fost, dintr-un motiv ca si accidental. (...) Ce sunt oare inhibitiile, la om, decat stari sau procese care „erau sa fie”, fara a putea ajunge la implinire?
„Va fi fiind”exprima fiinta eventuala.
„Ar fi sa fie” - pune in joc si ceva angajat, si ceva detasat, care bate la portile realitatii. (...) Are toate elementele de a fi, si ar urma sa fie. Poate ca este chiar in clipa de fata, dar nu atat aceasta intereseaza, ci indreptatirea lui de a fi. Sau poate nu este, dar nimic nu ii interzice sa fie.
„Este sa fie”, adica e randuit, sortit, dat in mod necesar si hotarat sa fie.
„A fost sa fie” - deschiderea se face, deopotriva, spre trecut si spre viitor.
Au fost descrise fiinta neimplinita, exprimata in limba noastra prin „n-a fost sa fie“;fiinta suspendata, prin „era sa fie“ ;fiinta eventuala, cu „va fi fiind“ ;fiinta posibila, cu „ar fi sa fie“ ;fiinta intrarii in fiinta, cu „este sa fie“ ; fiinta savarsita, consumata, implinita, cu „a fost sa fie“. [33]
Astfel, Noica constata in limba noastra, o experienta spirituala cu privire la fiinta. Acest lucru, cu siguranta nu a fost simtit si de Emil Cioran, care a ales sa scrie in limba franceza.
Ceea ce am incercat sa realizez in acest eseu a fost sa-l fac pe cititor sa „nege”. Insa, nu in stilul clasic, ci in cel propriu Dimensiunii romanesti a existentei, conform careia „opozitia romanului nu desfiinteaza ceea ce neaga, ci creeaza, alaturi de ce tagaduieste, o realitate care imbogateste, in loc sa pustiasca”. [34]Astfel, prezentand trei opinii cu privire la identitatea romaneasca, i-am dat posibilitatea sa nu fie de acord cu una dintre ele, si sa le prefere pe celelalte doua, sau sa nu fie de acord cu niciuna, si, negandu-le sa propuna alte perspective.
Bibilografie:
1. Mircea Vulcanescu, Dimensiunea romaneasca a existentei, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1991;
2. Emil Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei, Editura Humanitas, Bucuresti 1990;
3. Constantin Noica, Sentimentul romanesc al fiintei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978;
4. Emil Cioran, Demiurgul cel rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011;
5. Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992;
6. Emil Cioran, Pe culmile disperarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000.
Note
[1]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.16
[2]Emil Cioran, op.cit., p.90
[3]Mircea Vulcanescu, op.cit.
[4]Emil Cioran, op.cit., p4
[5]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp.20-41
[6]Emil Cioran, op.cit., pp. 40-41
[7]Ibidem., p.99
[8]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 20-21
[9]Ibidem., pp.47-50
[10]Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 46-49
[11]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 68-69
[12]Emil Cioran, Schimbarea..., pp. 72-73
[13]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 80-81
[14]Emil Cioran, Schimbarea..., p.98
[15]Ibidem.
[16]Emil Cioran, Ispita..
[17]Emil Cioran, Demiurgul cel rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011, p.59
[18]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.80
[19]Emil Cioran, Demiurgul...,p.9
[20]Mircea Vulcanescu, op.cit.
[21]Emil Cioran, Schimbarea, p.49
[22]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.108
[23]Emil Cioran, Pe culmile disperarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000, pp. 20-21
[24]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.142
[25]Emil Cioran, Schimbarea..., pp.101-103
[26]Mircea Vulcanescu, op.cit.
[27]Miron Costin – „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi”
[28]Emil Cioran, Schimbare..., p.64
[29]Mircea Vulcanescu, op.cit.
[30]Constantin Noica, op.cit., p.5
[31]Ibidem, pp.9-12
[32]Ibidem.
[33]Ibidem., pp.31-63
[34]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.124
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

dimensiunii emil cioran m vulcanescu dumnezeul romanilor
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1761 (s) | 23 queries | Mysql time :0.023911 (s)