News Flash:

Simbolul disparut al Moldovei - Bourul

20 Octombrie 2013
5318 Vizualizari | 0 Comentarii
Stramosul direct al vitelor domestice din prezent se pare ca a aparut undeva in perioada pleistocenului si a avut centrul genetic in nord-vestul Indiei, de unde s-a raspandit in Eurasia si nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins intre Insulele Britanice si Peninsula Coreeana, plus Africa din Maroc pana in Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populatii distincte.
Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roscata, o constitutie indesata si traia in India. Bourul african (Bos primigenius africanus) traia in Africa si era mai zvelt decat cel indian.
Ultima specie de bour, cel care a trait si pe meleagurile noastre, era impunatorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv si agresiv bour, mult mai mare decat rudele sale si a fost stramosul direct al raselor primitive de vaci din Europa si Asia Centrala.
Bourul era mai mare si mai solid construit decat vitele domestice sau chiar cele salbatice.
Era prin urmare mai mare chiar decat zimbrul, ruda sa salbatica cu care este cel mai adesea confundat cu toate ca aveau infatisari sensibil diferite.
Taurii de bour erau de culoare neagra complet, cu exceptia unei dungi albicioase care se intindea pe toata lungimea spatelui, detaliu care s-a mai pastrat si astazi la unele rase veci de vite, care poarta inca unele gene comune cu ale bourului, scrie frontpress.ro.
Vacile si viteii aveau un colorit diferit, in nuante de maron-roscat. Daca privim o reconstituire a bourului taur, ne pare cumva un taur supradimensionat de corrida.
Cu toate acestea, sunt diferente mari intre cele doua exemplare. Lasam la o parte ca pe baza scheletelor de bour, specialistii au calculat ca un asemenea mascul adult putea atinge chiar 1.500 kilograme greutate, comparativ cu cele 400-500 kilograme ale taurilor de corrida, bourii aveau si alte diferente.
Proportional, bourii aveau membre mai lungi si mai zvelte decat ale vitelor domestice, constitutia lor fizica era mai atletica si mai musculoasa, iar coarnele erau sensibil diferite. De fapt frumoasele si uriasele coarne de forma relativa a unei lire, erau una din caracteristicile fiziologice ale acestei bovide salbatice. Bourii din regiunile reci ale Eurasiei (inclusiv teritoriul de azi al Romaniei, unde in trecut clima era mai rece decat la ora actuala), atingeau cele mai mari dimensiuni, un mascul atingand in medie intre 155-180 centimetri inaltime in dreptul greabanului.
Vacile de bour nu prezentau doar un colorit diferit, ci si talii si dimensiuni mai modeste.Bourii, preferau zonele joase de silvostepa presarate cu mlastini si cursuri de ape.
Ocupau un habitat diferit de al zimbrilor care cautau mai ales padurile dese din zonele inalte, de preferinta fara multe surse de apa, atat de apreciate de bouri.
Viata unui urias agresiv
Pe timpul primaverii si verii, bourii se hraneau cu ierburi diverse, graminee si frunze ale arborilor si arbustilor, plus fructe de padure. Iarna, scurmau zapada in cautarea ierbii uscate, asemeni cerbilor, bizonilor, zimbrilor si altor erbivore din prezent. Tot in anotimpul alb, se hraneau cu scoarta de copac si ramurile mici ale arbustilor.
Ultima turma de bouri, care a supravietuit pe un domeniu de vanatoare a regilor polonezi, era hranita cu fan pe timpul iernii. Se pare ca gestatia la bouri dura aproximativ 6 luni de zile, dupa care vacile fatau un singur vitel, intotdeauna in mijlocul primaverii. Viteii erau protejati furios in primii ani de viata de catre toti membrii turmei.
Taurasii isi paraseau turma odata ce se apropiau de perioada maturitatii sexuale, fiind mereu in cautarea altor turme. Bourii traiau in turme mixte alcatuite din femele, vitei si taurii adulti care protejau turma de rarii dusmani naturali pe care ii aveau. Se pare ca taurii batrani traiau in mici grupuri, asemenea celor de bivol salbatic african din zilele noastre.
Bourii aveau putini dusmani naturali. Arareori, o haita de lupi sau vreun urs incercau sa doboare un vitel sau vreo vaca ratacita, masculii adulti erau aproape invulnerabili. Foarte rar, un grup de lei de pestera (Panthera spelaeus), specie cu mult disparuta inaintea bourului, incercau sa atace un astfel de colos irascibil.
Singuri, oamenii i-au vanat pana la exctinctia totala, bourul fiind una dintre speciile de animale care au disparut exclusiv din cauza omului.
A fost vanat cu aceeasi ardoare de oamenii de pestera, apoi de triburile tracilor, grecilor, germanicilor, celtilor, romanilor, pana la nobilii polonezi care au fost ultimii oameni ce i-au pus cruce definitiv bourului.
Prin urmare vanarea celui mai mare si mai periculos mamifer salbatic european, a fost din cele mai vechi timpuri o proba initiatica rezervata exclusiv razboinicilor cei mai vitesi, care aveau astfel ocazia sa-si demonstreze barbatia si sa-si consolideze pozitia sociala intre cei mai buni luptatori din comunitate.
Chiar dupa aparitia armelor de fier, bourii s-au dovedit a fi adversari exterem de dificili si periculosi, foarte rezistenti la rani.
Nu lasa nicio indoiala in acesta directie descrierea pe care le-o face Cezar in memoriile sale: „Ca marime, sunt mai mici decat elefantii, ca infatisare, culoare si conformatie sunt ca taurii negri. Puterea lor este mare si mare le este si iuteala, ei nu cruta nici oamenii, nici animalele odata ce i-au zarit. Sunt prinsi cu truda in gropi adanci, apoi omorati. Tinerii barbari se calesc prin aceasta vanatoare anevoioasa si se antreneazaasa pentru razboi. Cei care au omorat mai multe animale de acest fel primesc laude mari daca aduc coarnele ca dovezi in fata tuturor. Bourii nu se pot obsnui cu oamenii si nu pot fi imblanziti chiar de sunt prinsi de mici. Ca marime, conformatie si infatisare, coarnele lor se deosebesc cu mult de ale boilor nostri. Ele au multa cautare caci pe dinafara se pot imbraca cu argint si servesc drept cupe la marile ospete”.
Prin urmare uciderea bourilor se facea mai ales prin gonirea acestora spre gropi-capcane mascate cu frunze si ramuri, la fel cum erau vanati de oamenii pesterilor. Rar erau doborati de razboinicii care riscau sa se apropie de ei pentru a-i rani cu sageti si a-i ucide ulterior cu sulite, spade si securi. Tinerii razboinici germanici se caleau prin aceasta vanatoare extrem de periculoasa, primind dreptul de insuratoare in urma participarii la haituirea si uciderea bourilor, zimbrilor si ursilor.
Acest rit de trecere era prezent si la triburile geto-dacilor. De altfel, obiceiul s-a propagat in timp si la romani. Intr-o legenda din Valea Drambovnicului, ciobanul Bucur vrand sa intemeieze Bucurestii, socotea ca feciorii sai sunt buni de insuratoare atunci cand vanau primul bour sau zimbru.
Romanii aveau sa cunoasca bine bourii din Dacia, dovada fiind imortalizarea bourului pe Columna lui Traian, alaturi de mistret si cerb, animale salbatice la randul lor, ceea ce exclude eventuala redare a vreunui bou domestic.
Bourii nostri si vanatoarea lui Dragos Voda
Pe vremea cand existau, se pare ca bourii erau intr-atat de periculosi pentru aomeni, incat regasim asa-numitul „periculos taur negru” in mitologiile si legendele tuturor popoarelor.
La noi, bourii au lasat marturii bogate si variante in toponimii, mitologie, legende, heraldica, onomastica locala, medicina veche, botanica, ba chiar si in ornitologie, unde o specie de starc a fost numita buhai de balta (Botaurus stellaris) pe baza glasului sau aspru si infundat asemanator mugetului de buhai, denumire ancestrala romaneasca pentru taurii de bour.
Pe teritoriul tarii noastre au fost descoperite numeroasele resturi osteologice care provin din mai multe epoci geologice, fapt care demonstreaza abundenta populatiilor de bouri pe aceste meleaguri, din Epoca Pietrei pana in Evul Mediu. Din nefericire, bourii au fost considerati si de catre stramosii nostri drept vanat deosebit, rezervat capetelor incoronate sau, dupa cum am vazut, tinerilor luptatori care doreau sa-si confirme curajul.
Nu este exclus nici ca bourul sa fi disparut si din cauza disparitiei treptate a paduruilor si a zonelor salbatice. Celebrele campii din vechime, acoperite cu lacuri si mlastini cu stufarisuri imense, cu zavoaie si stejarisuri, cu pasuni inundabile au fost teritorii imense inaccesibile pe atunci comunitatilor mici de oameni, formau fara indoiala un habitat perfect pentru turmele de bouri.
Cert este ca bourul a disparut intai din Transilvania, apoi din Moldova, si in cele din urma se pare ca ar fi disparut din Tara Romaneasca. Aceasta ipoteza ia in calcul toponimia, conform careia adevarata patrie a bourilor de la noi a fost Baraganul impadurit de odinioara, cu luncile inundabile ale Calmatuiului si Buzaului, in continuare cu Campia Siretului de Jos, dar mai ales Balta Brailei, ultimul refugiu al bourilor de pe meleagurile noastre.
Epocal este momentul centralizarii si unificarii Tarii Moldovei de catre Dragos un voievod roman coborat din Maramures, care la fel ca Moldova a fost dintoteauna unul dintre tinuturile locuite de Dacii Liberi. Dragos se afla in urmarirea unui bour ranit de sageata, care strabatea o apa pentru a scapa de urmaritorii sai. Cateaua sa de vanatoare, pe nume Molda, s-a aruncat cu bravura in ape pe urmele bourului.
Din nefericire apele involburate au fost prea puternice pentur catelusa care astfel s-a inecat. Dupa ce intr-un final, Dragos a ucis bourul, voievodul indurerat de pierderea credincioasei sale prietene patrupede, a denumit raul Moldova in amintirea catelusei. De la raul Moldova, denumirea s-a transferat foarte repede si asupra noii tari populata deja de comunitati de romani conduse de cneji care l-au primit pe Dragos sa le fie domn unificator.
Imagistica bourului s-a transmis apoi si in heraldica atat de caracteristica Moldovei, unde capul de bour este omniprezent in sigiliile tuturor domnitorilor acestei provincii romanesti. Mai mult, efigia bourului impodobeste si in prezent drapelul Republicii Moldova.
Se pare ca imaginea bourului nu ar fi de inspiratie strict modoveneasca, ci provine din Maramuresul voievodal. In aceste conditii, nu este deloc exclus ca Dragos Voda sa fi provenit dintr-o veche familie nobiliara romaneasca din Maramures, al carei sigiliu sa fi reprezentat bourul.
Oricum, primele imagini ale bourilor in heraldica popoarelor europene, provin din Moldova, ulterior efigiile cu bouri fiind preluate si de voievodate, orase sau targuri din Polonia, Pocutia, Tarile Baltice sau Germania.
Oricum, cel mai vechi document emis de cancelaria Moldovei, care s-a pastrat original pana in zilele noastre, a fost emis de voievodul Roman Intaiul si este datat la 30 martie 1392.
Apus definitiv de bour
Nu se stie exact data la care au disparut bourii din tarile romane. Pe baza cronicilor care-i amintesc, cercetatorii estimeaza ca acest falnic animal ar fi disparut in totalitate de pe meleagurile noastre undeva intre secolele 13-14. Pe baza unui document istoric atribuit lui Sebastianus Musterus, istoricul si publicistul Adalbert Szalai sustinea ca bourul s-a stins din Ardeal in jurul anului 1400, iar in Moldova cam pe la anul 1460.
Pe baza confuziei demonstrabile pe care Dimitrie Cantemir o face in lucrarea Descriptio Moldaviae, bourul disparuse deja la data la care domnitorul moldovean isi scria opera.
Nici in restul Europei, bourii nu o duceau mai bine. Cresterea populatiilor umane, avantul agriculturii, perfectionarea armelor, au dus cu toate la disparitia celor mai mari bovide salbatice de pe Batranul Continent. Daca bourii din Peninsula Italica au disparut inca de la incepulul Mileniului Intai, dupa cum atesta documentele vremii care vorbesc de faptul ca romanii trebuiau sa importe bouri din colturile imperiului pentru luptele din Colloseaum, situatia a continuat sa se agraveze de-a lungul timpului.
Intre secolele 13-14, bourii au disparut din Germania, Ungaria si Rusia, pentru a mai supravietui putin in voievodatele romanesti si in regatul polon. De fapt, ultimii bouri au surpavietuit in Polonia pana spre mijlocul secolului 15.
In anul 1476, mai supravietuiau doar doua mici turme pe domeniile de vanatoare ale regilor polonezi, dupa ce ducii de Mazovia le donasera coroanei. La inceputul secolului 16, mai exista un singur nucleu de bouri in padurile de la Wiskitki si Jaktorow. Documentele vremii ne spun ca in anul 1566 mai traiau doar 24 de bouri in padurea Jaktorow, pentru ca inspctorii regali sa descopere in anul 1602 doar trei tauri si o vaca de bour.
In anul 1620 a murit si ultimul taur de bour din lume, pentru ca in anul 1627 sa moara si ultimul exemplar de bour din lume, femela ramasa stingandu-se din cauze naturale.
Asa a disparut de pe scena istoriei unul dintre cele mai magnifice animale care au trait vreodata. Cauzele au fost multiple, constand in vanatoare fara oprelisti, dezinteres, coruptie, competitia provocata de vitele domestice, bolile transmise de aceste vite care intrau in contact cu bourii, si nu in ultimul rand distrugerea habitatului natural.
In seculul trecut au existat unele incercari de recreere a bourilor, cu precadere prin inmultiri selective a unor rase vechid e vaci europene precum Maronesa. Cu toate acestea, incercarile nu au avut succesul scontat. Genele pure ale bourilor au fost pierdute pentru totdeauna. Imaginile lor au mai ramas in desenele si grevurile vechi, scheletele din muzee si reproducerile fidele pe baza imaginilor pricesare si reconstruite cu ajutorul programelor performante de calculator.
Intamplator sau nu, ultimul omagiu adus de romani animalului care le-a vegheat legendele istorice s-a concretizat in celebra colectie filatelica intitulata „Capul de Bour”, care se constituie in cea mai scumpa emisie de timbre din toate timpurile a Postei Romane. 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

stramosul vitelor domestice bourul bourul african moldova
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1585 (s) | 34 queries | Mysql time :0.015732 (s)