News Flash:

Statul Islamic din Siria si Irak: originile raului

11 Ianuarie 2016
539 Vizualizari | 0 Comentarii
Catastrofa actuala din Siria si Irak nu este un accident istoric. La originea ei, acum exact 100 de ani, au stat tradarea, minciuna, lacomia, carora li s-au adaugat ignoranta si aroganta unor puteri occidentale. Astazi, scadenta a sosit.

Toate elementele sunt intrunite, alarmant, pentru a sugera ca in 2016 razboiul din Orient va lua o turnura si mai grava.

La inceput a fost razboiul, mai exact Primul Razboi Mondial. In noiembrie 1914, la insistentele Germaniei (cu care se aliase), sultanul otoman, care detinea si titlul de "calif al islamului", a proclamat oficial jihadul impotriva imperiilor britanic, francez si rus. Jihadul proclamat de otomani nu a schimbat mersul razboiului, dar Londra nu stia asta atunci si se temea: cateva sute de milioane de musulmani traiau in teritoriile controlate de Imperiul britanic.

Ca urmare, intre aprilie si noiembrie 1915, Marea Britanie a incercat sa doboare rapid Imperiul Otoman printr-o lovitura directa in stramtoarea Dardanele. Ofensiva a fost un esec usturator. Britanicii au pierdut peste 250.000 de militari si mare parte din flota trimisa acolo. Infranta, Londra a schimbat tactica si a demarat, in noiembrie 1915, negocieri secrete cu Parisul in vederea delimitarii viitoarelor sfere de influenta in provinciile arabe ale Imperiului otoman.

Negocierile au produs, in martie 1916, acordul Sykes-Picot, care - simplificand detaliile - plasa Siria si Libanul in "grija" Frantei, in timp ce Mesopotamia (viitorul Irak) revenea Angliei. Debusolata de infrangerea din Dardanele si constienta ca nu va putea invinge usor Germania pe frontul de vest, Londra a oferit atunci Parisului o mare felie din viitoarea prada de razboi din Levant. Prin asta, Franta a fost motivata sa participe efectiv la politica orientala a Angliei.

Privind retrospectiv, totul a inceput cu o mare eroare de judecata la Londra. In cele din urma, englezii au fost cei care au impus in 1918 capitularea Imperiului otoman, dar in 1916, intr-un moment de slabiciune, au oferit francezilor in Orient un rol pe care acestia nici nu l-ar fi visat.

Albionul a jucat insa, ca de obicei, la doua capete. Dupa acordul cu Parisul, in octombrie 1916, Londra a trimis in Arabia un ofiter de informatii capabil, Thomas Lawrence (celebrul "Lawrence al Arabiei" din iconografia occidentala), cu o misiune aparent imposibila: sa castige increderea si alianta arabilor impotriva sultanului de la Istanbul, care le era atunci deopotriva suveran si lider religios.

Intre 1916 si 1918 britanicii au realizat o performanta unica, de care si-au batut apoi joc. Imperiile nu se prabusesc la fiecare 100 de ani, deci o astfel de ocazie nu va mai aparea prea curand. Atunci, Londra a castigat increderea custodelui din Mecca, membru al puternicei familii Al-Hashimi, care a acceptat oferta britanica transmisa de Lawrence si l-a numit pe unul din fiii sai, printul Faisal, la conducerea triburile arabe mobilizate contra otomanilor. In schimb, Marea Britanie a promis printului Faisal Al-Hashimi regatul "Siriei Mari", dupa victorie.

Semintele furtunii actuale din Orientul Mijlociu s-au aruncat atunci, intre 1916 si 1920. Printul, apoi regele, Faisal a fost o figura unica in istoria araba. Inteligent, educat, politician abil, militar curajos dar si om de dialog, sincer pro-occidental, avea si doua calitati unice care promiteau un start bun pentru regiune dupa Primul Razboi Mondial: o imensa notorietate pozitiva si apartenenta la o puternica familie sunita considerata a descinde direct din profet (pe multi europeni "post-religiosi" ii umfla rasul in fata unor asemenea "amanunte", dar pentru pacea din Orient vitala este legitimitatea pe care locuitorii de acolo, nu europenii, o vad in liderii lor).

In 1919, printul Faisal a condus delegatia araba la conferinta de pace de la Paris, incercand sa obtina ceva in esenta nu prea diferit de ce incerca, tot atunci, sa obtina Ionel Bratianu pentru romani: materializarea promisiunilor facute de Antanta in timpul razboiului. Faisal a garantat drepturile crestinilor si evreilor din viitorul regat al Siriei, mergand pana la a declara "deplina simpatie a arabilor fata de miscarea sionista" si obiectivul acesteia de a-i aduce in Palestina pe evreii care doreau acest lucru (isi mai imagineaza cineva, astazi, un lider arab declarand ceva fie si vag asemanator?).

Cu 23 de ani inainte de inceperea Holocaustului, cand Hitler era doar un anonim jerpelit, care pierdea vremea prin berariile din Munchen, Faisal a invitat "acasa", in Orient, evreii din Europa si a garantat la Damasc o viitoare dinastie sunita care sa asigure drepturi egale tuturor nemusulmanilor din viitorul regat. Dar Marea Britanie si Franta aveau alte planuri.

Privind, astazi, situatia aparent fara iesire in care a ajuns conflictul israeliano-palestinian si nenorocirile care s-au abatut recent asupra majoritatii comunitatilor crestine din Orientul Mijlociu (pe cale de disparitie in prezent), sansa uriasa irosita in 1919-1920 poate fi privita cu alti ochi.

Celor care rostesc discursuri savante despre "dialogul civilizatiilor" le-ar prinde bine sa umble putin prin istoria recenta, pentru a vedea ca expresia respectiva a avut odata substanta reala, nu doar acoperire pentru conferinte internationale "corecte politic" platite din bani publici.

Marea Britanie a decis in 1919 sa respecte intelegerea cu Franta din 1916 si sa-si incalce cuvantul de onoare dat arabilor tot in 1916. Simtind pericolul, congresul national sirian a proclamat la Damasc, in martie 1920, Regatul Arab al Siriei, cu Faisal I rege al acestuia, care includea, in linii mari, teritoriile Siriei, Libanului, Palestinei si vestul Irakului.

Era un regat care promitea: legitim pentru majoritatea sunita, care se regasea in el si care i-ar fi conferit sanse reale de stabilitate pe termen lung, era totodata cu adevarat multicultural (pe teren, nu in vorbe, precum in statele vest-europene de azi), in sensul ca includea organic si oferea garantii solide siitilor, catolicilor, ortodocsilor, maronitilor, druzilor, evreilor etc. sub sceptrul unei dinastii legitime care incepea sub auspicii clar pro-occidentale.

Daca nu ar fi fost lichidat in fasa, regatul sirian ar fi avut o sansa sa stabilizeze durabil golul geopolitic aparut in Levant si nordul Arabiei dupa prabusirea Imperiului Otoman, asa cum, mai tarziu, un alt regat arab, sub sceptrul familiei Al-Saoud, a facut-o in centrul si sudul Arabiei (cu garantii americane insa, ceea ce a facut diferenta fata de primul).

Dupa ce britanicii si-au "uitat" promisiunile, Franta a obtinut "mandatul" asupra Siriei si Libanului, iar in iulie 1920 trupele franceze au intrat in Damasc si au pus capat, dupa doar patru luni de existenta, Regatului Arab al Siriei. Regimul impus de la Paris a fost ilegitim din primul moment si n-a avut niciodata sansa sa dea coeziune tarii.

Cu acelasi cinism cu care argumentase in 1919-1920 ca popoarele din regatul Siriei "nu sunt pregatite" pentru independenta si au nevoie de "tutela" franceza "pana la aparitia unei natiuni siriene", Parisul a instalat la Damasc, in 1930 o iluzorie "republica", in care nu s-a preocupat insa niciodata de construirea unei natiuni, ci a guvernat pe principiul "dezbina si stapaneste", manipuland comunitatile confesionale in interes propriu.

Primele "rezultate" au aparut dupa ce Franta a iesit in zdrente din Al Doilea Razboi Mondial: in 1945 Siria a obtinut independenta deplina, urmata de 25 de ani de tulburari grave, lovituri de stat si razboaie pierdute, la capatul carora o stabilitate iluzorie s-a reinstalat sub dictatura feroce a familiei Al-Assad, apartinand minoritatii alawite (ramura siita, maximum 10% din populatie).

Adevarul crud este ca politicile orientale ale Londei si Parisului din 1916-1920 si intelegerile lor de atunci au definit in Levant o "ordine" marcata de doua aberatii geopolitice: o Sirie majoritar sunita guvernata de siiti si un Irak majoritar siit guvernat de suniti. "Bonus" - un Liban profund instabil, care astazi este aproape de o noua explozie si un conflict israeliano-palestinian inca nerezolvat dupa 70 de ani de convulsii grave si eforturi diplomatice colosale.

Dupa prabusirea imperiilor coloniale francez si britanic, regimurile "independente" ramase in Siria si Irak, (ultra) minoritare si nereprezentative, nu s-au putut mentine decat prin forta bruta si cruzime, ceea ce a anulat insa orice sansa de "constructie nationala". Este chiar de mirare ca cei doi copii mutanti ai colonialismului franco-britanic au rezistat atat, dar sansele ca ei sa aniverseze 100 de ani in forma in care au fost conceputi de "parintii" lor sunt minime.

Ceea ce se intampla astazi in Siria si Irak, inclusiv aparitia organizatiei zisa "Statul Islamic", care a bagat in sperieti tot Occidentul (si nu numai), nu este altceva decat o corectie geopolitica brutala, haotica, "la firul ierbii" a unor erori de judecata si politice uriase facute de principalele puteri mondiale de acum un secol. Acolo unde politica esueaza, realitatea o ia singura inainte, mai devreme sau mai tarziu.

Destructurarea ordinii impuse de britanici si francezi in Orientul Mijlociu, in 1916-1920, era inevitabila. Sfarsitul razboiului rece si prabusirea logicii bipolare (1991), succedate la intervale de doar 10 ani de interventia Occidentului in regiune in numele "razboiului antiterorist" (2001) si de "revolutiile arabe" (2011), au precipitat lucrurile.

Dar la fel de adevarat este faptul ca nu era obligatoriu ca totul sa se faca intr-o baie de sange si cu milioane de refugiati. Aici a intervenit, si intervine in continuare, esecul policii. Care merita o analiza separata.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

catastrofa siria irak accident istoric tradarea minciuna lacomia orient
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2221 (s) | 23 queries | Mysql time :0.053330 (s)