News Flash:

Stiati ca... In antichitate tacerea era semn de coruptie?

30 Noiembrie 2016
1111 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.7354 RON (0.0000)
USD: 4.2654 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
antichitate
Interdictia de a vorbi in adunarea poporului este adesea socotita o pedeapsa dintre cele mai grave. „Acesta a fost un cetatean care a luat parte mereu la toate actiunile organizate de cei de varsta lui, ... si acum e silit sa taca, privat nu doar de toate celelalte bunuri (care ii fusesera confiscate), ci si de dreptul esential de a vorbi si de a se plange; el nu are nici macar posibilitatea de a va spune, o, atenieni, daca tot ce i s-a intamplat este drept sau nedrept“, spune Demostene in discursul sau „Contra lui Meidias“ – persecutorul acelui anonim redus cu de-a sila la tacere. Intr-adevar, daca egalitatea in drepturi politice se traduce, cum ne spune Herodot, in isegoria – dreptul egal la cuvant in ecclesia sau la tribunal – contrariul acestor drepturi, atimia, pierderea drepturilor cetatenesti, e marcata inainte de toate de interdictia de a vorbi in public.
In tragediile din sec. V i.Hr., discursul se situeaza invariabil de partea gloriei, in vreme ce tacerea se inscrie in sfera obscurului, a efemerului si a mortii. Mai mult, tacerea e suspecta, macar de lasitate: cetateanul animat de un adevarat civism nu tace cand descopera o amenintare la adresa binelui comun, el o denunta public, in adunare, indiferent de consecinte. Adesea insa tacerea e semnul exterior al coruptiei. Demostene sustine ca un oarecare Aristogiton, contra caruia rosteste un discurs devenit celebru, avea informatii precise cu privire la ticalosiile unui concetatean, dar a tacut, fiindca „a primit ceva“. Iar adversarul cel mai detestat al marelui orator, Eschine, devine, prin tacerea lui, complicele regelui macedonean Filip.
Desi este, ne spune Demostene, un actor de doi bani, sortit rolurilor de tiran in tragedie, el a uitat pana si replica lui Creon, regele tiranic din Antigona lui Sofocle, care proclama ca toti cetatenii „sunt obligati sa vorbeasca atunci cand siguranta cetatii este primejduita“. Eschine e insa si mai demn de dispret decat tiranul Creon, de vreme ce nu sustine denuntarea fatisa a primejdiilor, ci practica tacerea si taina, caracteristice regimurilor nedemocratice. Eschine e platit de un tiran – Filip al II-lea – si se ascunde cu tiranul impreuna. Complicitatea lor e o conspiratie a tacerii.
Dimpotriva, un orator cinstit proclama imperativul de a spune public ce pericliteaza soarta cetatii, oricat de periculos ar fi sa o faca: „Prefer, spune Demostene, sa par ca vorbesc fara rost decat sa va insel, compatrioti, trecand sub tacere ce cred eu ca e mai bine pentru binele comun“.
In tragedie, acest imperativ e un loc comun: un personaj al lui Euripide spune: „Cand e vorba sa apar intreaga armata greaca, e rusinos sa pastrez tacerea si sa-i las pe barbari sa vorbeasca!“. Iar alt erou tragic, Telephos, exclama: „Si de-ar fi ca o secure sa mi se infiga in grumaz, si tot n-as putea sa tac, atunci cand am de dat un raspuns limpede!“
Iata de ce si grecii, ca si romanii, nutreau o sanatoasa neincredere in legatura cu secretele, chiar si cu cele de stat. O scriere de genul celei a lui Procopius din Cezareea, Arcana Imperii (Tainele Imperiului – sau „ale puterii imperiale“), nu ar fi fost nici macar de conceput la Atena in epoca clasica, sau chiar la Roma – unde Senatul se mai reunea cateodata in sedinta secreta, scrie historia.ro.
Procopius a fost multi ani adsessor (consilier juridic) al generalului Belisarius, contemporanul si supusul imparatului Iustinian. In secolul al VI-lea d.Hr., cand traiesc toate cele trei celebre personaje, curtea bizantina era deja de multa vreme un loc al soaptelor si al intrigilor tainice. Cetatea clasica insa – care nu era cu nimic mai prejos in materie de intriga – expunea aproape totul in lumina orbitoare a soarelui mediteraneean.
Aproape, nu chiar absolut totul. In contrast cu omniprezenta discursului rostit cu voce tare, public si accesibil tuturor, sau cu tacerea vinovata si suspecta de tradare si mita, exista taceri impuse si interdictii de rostire a unor cuvinte sau fraze, cu atat mai semnificative cu cat se definesc prin opozitia lor complementara cu verbul atat de activ si de sonor al cetatii. Exista taceri obligatorii de natura religioasa, cum exista si taceri impuse in chiar actiunea politica sau juridica a cetatii. Interferenta celor doua arii de semnificatie, rituala si politica, e cu atat mai interesanta, cu cat ne indeamna sa credem ca fiecare dintre acestea a actionat asupra celeilalte – si nu, cum o judecata cam prea grabnica o proclama adesea, in sensul univoc al influentei religiei asupra politicului. In lumea antica, distanta dintre sacru si profan, dintre politic si ritual sau religios, e departe de o reprezenta o despartire radicala a acestor doua sfere: orice adunare a demos-ului in cetatile Greciei incepea cu o jertfa inchinata zeilor; la Roma, nici o actiune publica nu putea sa inceapa fara avizul augurilor.
Exista o procedura care reflecta mai pregnant decat multe altele acest adevarat binom structural, discurs vs tacere. Ostracismul – exilul pe 10 ani al oricarui atenian care parea ca ameninta egalitatea politica a tuturor cetatenilor si risca sa aspire la tiranie – e parte integranta a reformelor lui Clistene, la sfarsitul sec. VI i.Hr. Institutia apare, asadar, in momentul exact in care Atena legifereaza dreptul egal la cuvant al tuturor cetatenilor, isegoria. Exact acum, ostracismul are insa particularitatea unica in practica politica ateniana de a fi o procedura muta. Adunarea – cu un cvorum de 6.000 de cetateni – care decide sa ostracizeze pe cineva – se desfasoara in completa tacere si nu presupune niciun fel de dezbatere, ci doar votul in scris al participantilor, care scrijelesc pe cate un ciob (ostrakon) numele celui pe care vor sa-l indeparteze de cetate.
Acest refuz implicit de a asculta argumentele pro si contra se opune vehement insistentei cu care Atena clasica organizeaza justitia cu scopul precis ca procesele sa dea sanse egale de a-si expune argumentele atat acuzatorului, cat si acuzatului. Pentru Eschil, un proces unde nu poate vorbi cel invinuit e un proces viciat in insasi esenta lui. Platon scrie, ironic, in dialogul Gorgias, ca atenienii l-au ostracizat pe Cimon, aristocraticul fiu al invingatorului de la Marathon si o vreme biruitor el insusi al persilor in primii ani ai Ligii maritime, din 478 pana in 462 i.Hr., „pentru ca, vreme de 10 ani, sa nu-i mai auda vocea“.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

interdictia a vorbi pedeapsa demostene tribunal interdictia tacerea
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.3098 (s) | 23 queries | Mysql time :0.040379 (s)