News Flash:

Stralucitoarele armuri ale cavalerilor - FOTO

9 Octombrie 2013
7513 Vizualizari | 0 Comentarii
Unele dintre primele reprezentari grafice ale unor soldati in armura apar pe ceramica greaca a secolului VIII i.Hr, ceramica pe care apar hopliti, razboinici pedestri renumiti pentru calitatile lor. Pe actualul teritoriu al Marii Britanii s-au gasit sabii, pumnale, topoare si varfuri de sulita, datand din Epoca Bronzului. Mai tarziu, luptatorii din Epoca Fierului vor folosi sabii mai lungi si scuturi de lemn, acoperite cu placi de cupru, spre a le spori rezistenta la lovituri.
 
Dar prima armura in adevaratul sens al cuvantului pe care aceste meleaguri o vor vedea va apartine legionarilor romani. Fara indoiala ca impresia pe care cohortele perfect antrenate si inarmate pana-n dinti au facut-o asupra localnicilor, mult mai „primivi”, printre altele, si in materie de armament, a fost una teribila... Dar ce facea atat de redutabila armura romana, sau lorica segmentata, cum mai era ea numita?
Faptul ca ea reprezenta combinatia potrivita intre protectie si mobilitate, ideal urmarit de toti armurierii antichitatii dar atins doar de putini dintre ei. Cuirasa masiva, destinata sa protejeze bustul, era completata de alte cateva placi laterale, mobile, pentru apararea umerilor. Coiful tipic al legionarilor era cel „galic”, care avea o banda larga, la ceafa, impotriva loviturilor venite din spate, si doua placi laterale, pentru protectia fetei, legate cu o fasie de piele, ce facea practic imposibila smulgerea coifului in timpul bataliei, potrivit revistamagazin.ro.

Nemuritorii
Deosebit de redutabili au fost asa-numitii „catafracti”, ce luptau in armatele statelor orientale si au constituit o mare provocare pentru legiunile Romei. Practic, acestia erau de neatins in confruntarea directa si romanii au reusit sa destrame mitul invincibilitatii lor doar folosind piesele de artilerie, catapultele si bombardele, spre a rari randurile catafractilor. Acesti razboinici completi, intalniti in armatele sasanizilor (faimosii „nemuritori”, urmasi ai garzilor regilor persani), sau ale bizantinilor, purtau armuri grele de pana la 22 kilograme dar care, in mod paradoxal, erau foarte confortabile.
Secretul consta in prinderea lor pe bucati de piele tabacita, astfel incat practic nu era vorba despre o singura piesa de armura ci de nenumarate placute metalice, ce asigurau un nivel de protectie nemaiintalnit la nici o alta armata antica - legionarii aveau un punct slab, in sensul ca bratele si picioarele lor nu erau protejate de armuri, lucru compensat de inaintarea lor, pe campul de lupta, in formatia numita „testudo” (testoasa”, pana la contactul direct cu inamicul.
Epoca cruciadelor
Dupa declinul si prabusirea Imperiului Roman de Apus, francii lui Charlemagne au fost primii care au apelat la cavaleria grea ce va domina pentru aproape un mileniu razboiul medieval. Bataliile in care o armata beneficiind de cavalerie grea a fost invinsa totusi de una ce nu putea alinia soldati calare in armura sunt atat de rare incat pot fi numarate pe degetele de la o singura mana. Pe la anul 800, primii calareti echipati din crestet pana-n talpi in armura apareau in vestul Europei, deschizand calea cavalerismului medieval, al turnirelor si cruciadelor.
Pentru urmatoarele sute de ani, armura va avea, ca elemente esentiale, coiful, scutul si camasa de zale. Aceasta era facuta din nenumarate inele de metal, unite intre ele, pentru a forma o tesatura extrem de deasa, prin care armele albe si chiar si proiectilele mici sa nu poata patrunda. Purtata deasupra hainelor de panza sau de piele, camasa de zale era foarte grea si intreaga greutate era suportata de umeri: o camasa lunga pana la genunchi cantarea aproape 20 kg si imbracat in ea razboinicului ii era destul de dificil sa-si tina echilibrul.
Totodata, zalele erau totusi vulnerabile la loviturile date cu halebarda, cu varful sabiei, si asigurau o protectie limitata impotriva sagetilor. Nu-i de mirare ca in aceste conditii, armurierii au inceput o competitie acerba pentru gasirea unor solutii mai fiabile. Ucenicia dura ani intregi si ei se numarau printre cei mai apreciati si mai cautati mestesugari ai perioadei medievale.

O armura costa... o avere!
Pe la 1200 apare coiful ce acoperea complet figura purtatorului, renuntandu-se la coifurile „normande”, caracterizate prin banda de metal numita nazal ce cobora dinspre frunte, pentru a proteja nasul. Purtat in special in perioada cruciadelor, coiful complet capata atunci forma specifica, avand doua „taieturi” perpendiculare, in forma de cruce, una in dreptul ochilor si alta de la frunte la gura, mai ingusta. Mai tarziu, armurierii vor introduce un coif mai rotund, numit bascinet, menit sa asigure o protectie sporita capului.
Pe la mijlocul secolului XV, mestesugarii italieni au pus la punct o armura ce imbina utilul cu esteticul, in sensul ca era o adevarata opera de arta, prin numeroasele insertii in metal, reprezentand motive florale sau animaliere sau scene mitologice. Nu-i de mirare ca o astfel de armura costa echivalentul de azi a mai bine de 10.000 de dolari, ceea ce inseamna, desigur, ca putini razboinici si-o permiteau.
Desi armurile erau produse de obicei in serie, cei foarte bogati obisnuiau sa-si personalizeze acest echipament de lupta, nu doar pentru a li se potrivi perfect, la statura si greutatea lor, ci si pentru a avea figurile dorite de ei. De pilda, la armura regelui englez Henric al VIII-lea au lucrat timp de cateva luni armurieri germani, italieni si englezi, desi aceasta bijuterie metalica n-a fost niciodata purtata pe campul de lupta...
Ce a provocat declinul armurilor?
Pentru a imbraca o armura, cavalerul avea nevoie de cel putin o ora, ajutat fiind de mai multi scutieri, atenti sa imbine perfect piesele componente, sa lege toate curelusele. De unul singur, cavalerul astfel echipat nu putea lupta decat impotriva altui cavaler in armura, intrucat greutatea uriasa si manevrabilitatea redusa il faceau altfel vulnerabil chiar si in fata unor luptatori mult mai slab inarmati - chiar si niste tarani inarmati cu coase ii puteau dobori, taind picioarele cailor, caz in care cavalerii ramaneau imobilizati in „custile” lor metalice si nu se mai puteau ridica. T
otusi, sarjele de cavalerie grea constituiau de obicei un tavalug care matura totul in batalie. Desi opinia cvasigenerala este ca aparitia armelor de foc perfectionate, pe la 1600, ar fi dus la declinul armurilor, istoricii sunt de parere ca aceasta este o ipoteza falsa, intrucat, de pilda, arcul lung, care a adus victoria englezilor la Crecy, Poitiers sau Agincourt, avea un impact la fel de distructiv ca si al archebuzelor. In opinia lor, de vina pentru disparitia armurilor complete ar fi lipsa de mobilitate caracteristica acestora.
Asa se face ca, in timpul razboiului de 30 de ani si in timpul razboiului civil din Anglia, combatantii vor folosi cu precadere nu armuri „medievale” ci doar platose metalice. In zilele noastre, singurele elemente ce mai amintesc de armurile medievale sunt castile de metal, pe care soldatii le poarta pe cap.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

Galerie Foto

armura
reprezentari grafice soldati armura epoca bronzului nemuritorii
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1627 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013499 (s)