News Flash:

Taranul si viata lui de toate zilele din secolul XX

8 Ianuarie 2014
5830 Vizualizari | 0 Comentarii
Din nici un punct de vedere nu exista o justificare valabila a standardului de viata nu numai inferior, dar absolut inapoiat al taranului roman, asa cum traia el in Ardeal la data aceea. Sa precizam data: 1921-1931, dar si dupa aceea, cel putin pana prin 1945-1946.Saracia era crunta. Conditia umana era de neadmis, de neinchipuit. In primul rand analfabetismul era “in floare”. Frecventa la scolile primare era sub limitele admise. Cauza? Copiii erau obligati sa munceasca alaturi de parinti pentru a face fata cerintelor vietii mizerabile de acasa. Parintii nu erau refractari educatiei copiilor lor, dar fara ajutorul lor, oricat de mici erau, nu puteau face fata greutatilor din gospodarie: munca campului, intretinerea gospodariei, obligatiile fata de comuna si stat. Drept urmare absentelor de la scoala, invatatorul raporta primariei si autoritatii comunale care aplica amenzile corespunzatoare. Aceste amenzi mai mult ingreunau situatia, pentru ca trebuiau platite. Dar de unde, din ce sa le plateasca? Taranul isi vindea pasarile, daca le avea, ouale, recolta ca sa faca fata platii sau era obligat, adica fortat sa presteze munca gratuit, fie transportand piatra pentru sosea, fie sa sparga piatra care era adusa de altii care aveau caruta si cai sau car cu boi. Ca sa faca aceasta corvoada, omul pierdea zile din viata lui la munca obsteasca, care nu era retribuita, tocmai pentru ca se presta in baza unei hotarari a autoritatii comunale. Era adica o pedeapsa.
Nu se putea sustrage in nici un fel, decat daca ar fi avut bani si ar fi achitat amenda la care fusese obligat. Iarna, cand munca campului nu se presta, copiii nu aveau incaltaminte si, ca atare, nu puteau merge desculti prin zapada. In celelalte anotimpuri ale anului regula era a umbla desculti, fara considerare la frig, ploi si adesea chiar inghet. Desigur, multi se imbolnaveau si astfel urmau alte absente de alta natura, care erau justificate daca medicul constata starea de boala.
Era un singur medic la o plasa intreaga, adica la 60-70 de comune si sate, pana cand s-a mai infiintat un post. Medicii nu puteau face fata necesitatilor sanitare. In orice anotimp ei se deplasau cu caruta, trebuind sa intarzie zile intregi ca sa se deplaseze la zece-cincisprezece kilometri sau mai multi, pentru a trata bolnavii. Bietul taran murea asteptand medicul sau un medicament pentru care adesea trebuia sa se deplaseze personal in capitala judetului.
Exista o farmacie la 80-100 de comune care nu putea satisface nici pe departe atatea solicitari. Medicamentele costau bani, iar bani taranul nu avea niciodata in casa, pentru ca nu avea din ce sa-i castige decat doar din vanzarea pasarilor, a oualor, a laptelui daca se intampla sa aiba cate o vaca care dadea lapte. Invinsi de boala, durere si suferinta, nu-i ramanea decat sa se trateze cum putea, intrebuintand medicamente empirice sau in cele din urma sa moara. Casele erau insalubre. Toate acoperite cu paie, cladite din pamant batut sau caramizi facute de ei insisi sau de tiganii care se specializasera in aceasta munca. Pamantul era amestecat cu pleava din care se croiau calupuri de forma unei caramizi obisnuite sau ceva mai mare care, dupa ce se uscau la soare, se foloseau pentru constructie. Ferestrele erau mici, prea mici, ca sa permita luminii soarelui sa intre in casa dupa trebuinta.
Nici nu ar fi avut din ce sa-si procure de mai buna calitate si mai mari. Nici nu punea ferestre suficiente, fie ca erau scumpe si le aducea de la oras de la mare departare, fie ca punand doar una-doua le lumina casa, asigura o mai buna incalzire pe timpul iernii, iar vara absenta lor intretinea o mai mare racoare inauntru. In marea majoritate, incaperea de la intrarea in casa nu avea ferestre, incat lumina se facea numai cand se deschidea usa de la intrare. In timpul zilei mai era cum era, dar seara era mai greu, trebuind sa te orientezi in intuneric. Jos, in loc de pardoseala, era pamant batut pe care punea nisip daca avea de unde sa-l aduca si cu ce sa-l transporte.
Altfel, era lut amestecat cu pleava sau paie, asa cum erau de altfel si peretii si tavanul. Cei cu dare de mana isi fixau de obicei tavanul din scandura lucrata de ei, intarita cu grinzi. Soba de gatit si cuptorul pentru paine si le faceau singuri tot din pamant, afara de plita de tuci care trebuia cumparata. Nu exista decat rar cos pentru fum. Fumul dadea in pod, unde punea slanina si carnatii la afumat daca putea sa-si cumpere un porc pentru sarbatorile de Craciun. Daca avea ceva pamant proprietate, suficient ca sa pastreze samanta pentru anul urmator, crestea gaini, rate si gaste. Pe acestea le vindea la piata in comuna resedinta Ceica (in cazul nostru) unde piata era o data pe saptamana. Aici isi aducea el produsele de tot felul de care dispunea. Bineinteles, cei mai lipsiti nu aveau niciodata ce sa vanda si nici nu veneau la piata decat doar ca spectatori. Piata era locul unde veneau negustori de panzeturi, opinci si bocanci. Femeile cumparau panzeturi ca sa-si confectioneze imbracamintea, cand nu reuseau sa obtina totul de la razboiul de tesut, la care isi petreceau majoritatea timpului, toamna si iarna, pentru ca primavara si vara lucrau la camp si isi pregateau canepa si inul, pe care, dupa ce le tinea ingropate in apa de la rau un anumit timp, le puneau la uscat si le prelucrau cu melita. La razboiul de tesut confectionau panza din care apoi confectionau imbracaminte pentru toti din casa. Aceasta imbracaminte trebuia sa tina ani de zile. Barbatii cumparau doar opinci, la inceput din piele, pana cand s-au inventat opincile din cauciuc. Atat opincile, cat si nojitele si le faceau singuri. Rari erau cei care isi permiteau sa cumpere bocanci sau cizme. Femeile purtau si ele cizme, care erau insa zestre din trecutul imperiu austro-ungar.
Erau bine lucrate si aveau carambii tari care nu faceau creturi. Ciorapi nu existau pentru tarani si familiile lor. Obiala era ceea ce aveau ei. Ciorapii au aparut mult mai tarziu, pentru ca nici nu ar fi avut posibilitatea sa-i cumpere. Pe cap purtau numai caciula, indiferent de anotimp. Mai erau palariile de paie. Si le confectionau singuri, impletind saptamani la rand paiele, dupa care, cu multa maiestrie, finisau palaria. Cei de la campie aveau metoda lor de a le colora in negru si le dadeau un format inalt asemeni cilindrului. Majoritatea femeilor mai tinere brodau cu multa indemanare camasile sotilor lor. Putini tarani aveau caruta cu cai, o vaca de muls, un porc sau car cu boi. In primul rand nu aveau pamant, iar majoritatea aveau mult sub un hectar, din care nu se putea intretine tot anul o familie. Pasarile erau mai usor de intretinut, dar cei care nu aveau pamant arabil nu aveau graunte suficiente, astfel ca nu aveau nici pasari in cea mai mare parte. Marea majoritate avand pamant putin, preferau sa cultive porumb si painea lor era malaiul, turtoiul, mamaliga. Neavand porci, nu aveau de unde sa aiba untura pentru gatit.
Gatitul se facea cu ulei de floarea soarelui care era de o importanta capitala pentru a se intretine impreuna cu familia. De aceea, imediat dupa porumb, taranul cultiva al doilea loc floarea soarelui care, pentru a fi transformata in ulei, se mergea la distante foarte mari, deoarece mori de ulei erau extrem de putine. Pentru a macina graunta in malai gata pentru facut turtoiul, multi se foloseau de rasnite care erau lucrate de taranii insisi. Rasnita era cioplita dintr-o singura bucata de lemn. Doar anexele, picioare si manerul erau adaugate. Problema mai grea era piatra care se procura din satele de munte. Cel putin doua anotimpuri din patru, primavara si vara, dar si mare parte din toamna, umblau desculti din lipsa de incaltaminte si pentru a face economie pe cand se apropia iarna si inghetul. Mobila in casa taraneasca era extrem de redusa si simpla. Ea consta dintr-o masa, de obicei din stejar, una, doua lavite confectionate de obicei de ei insisi, care tineau loc de scaune. O lada mare pentru hainele de pat si imbracamintea familiei intregi, in loc de dulap. Dulapul nu era cunoscut. Cei saraci nu aveau nici atat. Fiecare avea in casa o icoana, cu exceptia celor multi -saracimea- care nu aveau nici macar o iconita. Obiectele de tamplarie si dulgherie, usile, mesele, lavitele, lazile pentru imbracaminte, mesele, tavanele, unde era cazul se incheiau cu cuie de lemn. Toate bisericile din lemn erau construite fara cuie de fier.
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005/foaienationala.ro
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

taranului roman ardeal conditia umana
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1742 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013752 (s)