News Flash:

Tatal in mitologie

3 Februarie 2014
2570 Vizualizari | 0 Comentarii
Rolul patern, central in societatea patriarhala a lumii clasice, este prezentat in mitologie in legatura cu unii zei si eroi si in diverse contexte care evidentiaza fie autoritatea tatalui (exercitata cand in mod just, cand cu aroganta si in consecinta cand acceptata, cand negata si respinsa de fii, care pot ajunge pana la paricid), fie puternica legatura afectiva dintre el si fiii sai.
In lumea divina sunt prezentate doua generatii de zei, personificate de Uranos si Cronos, pentru care fiii reprezentau o amenintare; amandoi incearca sa evite pericolul de a fi detronati de descendentii lor, recurgand la diverse sisteme (Uranos inchide in pantecele Geei fiii pe care ii naste aceasta; Cronos ii inghite imediat dupa nastere), dar amandoi sunt in cele din urma invinsi de generatia mai tanara.
Zeus este tatal unui sir nesfarsit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu sotia sa Hera, ci cu un mare numar de alte divinitati si femei muritoare: sunt nenumarati eroii care pretind ca s-au nascut ca urmare a imbratisarilor lui Zeus cu vreo eroina. Zeus este numit in epos tatal tuturor zeilor, titlu care ii sporeste si ii subliniaza autoritatea: „Parinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, il invoca Atena in Odiseea (1.45,1.81). Fii numerosi au si Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea isi zamislesc urmasii unindu-se cu femei muritoare.

Vezi si Scurta prezentare a zeitatilor la greci si romani
In fata atator stirpe de fii, mitologia descrie insa rareori, la zeii care i-au adus pe lume, sentimente de profunda afectiune paterna. Mai frecvent se intampla ca astfel de sentimente sa apara cand tatal este un muritor (intrucat exista si uniuni intre un muritor si o zeita, de pilda Peleu si Thetis: in acest caz, incercarile mamei de a-i face nemuritori pe propriii fii, arzandu-le partile muritoare, trezeste instinctul patern al lui Peleu, care reuseste sa-l sustraga periculosului ritual pe micul Ahile, potrivit istoriesicultural.ro.
Coborand din lumea zeilor in cea a oamenilor, povestirile ce au drept protagonisti tati profund atasati de fiii lor sunt extrem de numeroase. Este cazul celebru al lui Hector, eroul troian tata al micului Astianax sau Scamandrios. Pasajul in care eroul isi ia ramas bun de la fiul sau este unul dintre cele mai emotionante din Iliada: „Cum il vazu pe copil, zambi si-l privi pe tacute”; iar cand vrea sa-l imbratiseze pe micut, „spre fiul sau bratele-ntinse/ Falnicul Hector, dar el cu tipat se-ntoarse la sanul/ Fetei cu braul frumos, de spaima lovit la vederea/ Hainei de arama si a crestei facute din coama/ Lunga de cal care-n chivara tot falaiia ingrozitoare./ Rase privind pe copil si tatal si mama-i cinstita./ Coiful indata si-l scoase din cap dupa asta maretul/ Hector si-l puse jos, de-a stat orbitor de sclipire./ Dupa ce-apoi isi saruta copilul si-l leagana-n brate, [...] intinse pe prunc la nevasta-sa-n brate”.
Printre cuplurile tata-fiu cele mai celebre din mitologie figureaza si cel reprezentat de Ulise si Telemah. Intalnirea lor si recunoasterea tatalui de catre fiu, descrisa in cantul 16 din Odiseea, are loc in coliba porcarului Eumeu, care il recunoscuse deja pe eroul intors de la Troia; Telemah se intorsese la randul sau dintr-o expeditie in timpul careia incercase sa afle vesti despre tatal sau, iar cantul incepe cu scena emotionantei imbratisari dintre Eumeu si Telemah, care anticipeaza si prefigureaza astfel, prin forta afectelor si sentimentul patern al batranului servitor fata de tanarul stapan, imbratisarea ulterioara dintre Ulise si Telemah: … cum un duios parinte/ Primeste dupa zece ani de zbucium/ Pe fiul sau venit din tari straine,/ Pe fiul singur si nascut tarziu, tot astfel/ Pe Telemah imbratisa porcarul/ Si-l saruta mereu” (16.17 si urm.); iar scena ajunge la punctul culminant cand Ulise ii dezvaluie identitatea sa lui Telemah, care nu-l recunoscuse: „«…Eu sunt bietul tau parinte,/ Acela dupa care-oftezi si suferi/ Asa de mult napastuit de oameni/ Necrutatori». Asa vorbi, si fiul/ isi saruta si-i curgeau pe fata lacrimi”.
O alta imagine emblematica a dragostei paterne provine din poezia latina: este vorba despre Enea, care paraseste Troia mistuita de flacari cu tatal sau Anhise in spinare si cu micul Ascaniu de mina, scena descrisa de Vergiliu in cantul 2 al Eneidei: trei generatii se reunesc pe fundalul cetatii distruse.
Mai frecvente decat scenele de dragoste parinteasca sunt insa in mitologie episoadele in care tatii exercita fata de fiii lor o autoritate absoluta: uneori, avertizati de un oracol care le prevesteste mari nenorociri din partea urmasilor, ei hotarasc sa-si abandoneze propriii fii abia nascuti, ca in cazul lui Laios cu Oedip sau al lui Priam cu micul Paris; adesea ei impun conditii greu de satisfacut pretendentilor la mana propriilor fiice, ca in cazul lui Enomaos, tatal Hipodamiei, sau ii constrang printr-un juramant, ca in cazul lui Tindar, tatal Elenei. Siliti de imperative pe care le considera superioare, ei pot ajunge pana acolo incat sa decida sacrificarea propriilor fii, ca in cazul lui Agamemnon, dispus sa-si jertfeasca pe rug fiica, pe Ifigenia, doar ca sa obtina de la Artemis vanturile prielnice pentru ca flota ahee sa poata ridica ancorele si sa plece spre Troia; Ovidiu exprima cat se poate de sugestiv aceasta idee (Metamorfoze, 12.29-30): „interesul obstesc a invins mila si tatal s-a supus datoriei sale de rege”.
In unele legende deosebit de sumbre se povesteste despre parinti care ofera zeilor drept pranz propriii fii, ca in cazul lui Tantal, tatal lui Pelops, sau care se razbuna pe dusmani facandu-i sa-si manince, fara stirea lor, propriii fii, ca in cazul lui Atreu, care ii pregateste un astfel de macabru festin fratelui sau Tiest.
Episoadele de paricid sunt frecvente printre eroi. Instigate de Medeea, care le convinge ca in felul acesta ii vor reda tatalui lor tineretea, fiicele lui Pelias isi ucid parintele, taindu-l in bucati pe care le pun sa fiarba intr-un cazan; potrivit legendei, Telegonos, fiul lui Ulise si al vrajitoarei Circe, este responsabil de moartea tatalui sau. Cazul cel mai celebru si mai dramatic de paricid pe care il aminteste mitologia este insa cel al lui Oedip, care, fara sa-si recunoasca tatal, pe Laios, il ucide provocand o serie de evenimente tragice. Paricidelor produse ca urmare a unor conjuncturi nefericite li se adauga altele savarsite in deplina cunostinta de cauza, cum este cel comis de Ciane, violata de propriul sau tata (relatiile incestuoase intre parinti si fii nu sunt deloc rare in mitologie), sau cel al Scilei, indragostita de Minos, care pentru a-si ajuta iubitul sa-l invinga in razboi pe tatal ei nu ezita sa-i reteze acestuia firul de par purpuriu care il tine in viata.
sursa: Anna Ferrari, Dictionar de mitologie greaca si romana, Ed. Polirom, Iasi, 2003
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

rolul patern societatea patriarhala lumii clasice mitologie uranos
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1557 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018569 (s)