News Flash:

TIFOSUL - boala teribila ce a facut mii de victime in Romania

30 Septembrie 2013
3312 Vizualizari | 0 Comentarii
In razboiul de 30 de ani (1618‑1648), campania lui Napoleon in Rusia (1812) si Razboiul Crimeei (1853‑1856), boala a facut ravagii printre soldati. In timpul Razboiului de Independenta (1877‑1878), armatele romane au fost afectate de tifos, insa epidemia a facut multe victime printre trupele ruse dislocate la sud de Dunare. Molima va ramane cantonata in Balcani, in Serbia inregistrandu‑se 100.000 de morti (potrivit lui Cantemir Anghelescu in „Tifusul exantematic in Romania“).
Tifosul exantematic este responsabil de cea mai mare catastrofa epidemica din Romania. In Primul Razboi Mondial, la sfarsitul anului 1916, armata romana este nevoita sa se retraga in Moldova (cu 20.000 de raniti si bolnavi), fiind urmata de 1,5 milioane de refugiati. Lipsa locuintelor, a hranei, a medicamentelor si a apei potabile, favorizeaza declansarea epidemiei de tifos si a febrei recurente.
Marturiile timpului vorbesc de 300.000 de morti, dintre care 250 de medici si 1.000 de sanitari (printre medicii cazuti la datorie se numara si Jean Clunet, venit in Romania in cadrul Misiunii Militare Franceze).
Tifosul nu a fost eradicat imediat, fiind inregistrate cateva sute de decese anual pana in 1938 (varful va fi atins in 1936, cand se imbolnavesc 7.000 de oameni si mor 689, asa cum noteaza acelasi Cantemir Anghelescu).
Tifosul loveste cu forta si in timpul celui de‑al Doilea Razboi Mondial, iar conditiile mizere din lagare fac boala sa se extinda fara crutare si sa omoare prizonieri peste prizonieri.
Ioan F. Buricescu: „Rufele soldatilor sunt fierte pe rand in clocote, cu lesie“
Sublocotenent pe frontul din Moldova, Ion F. Buricescu a tinut pe timpul campaniei un jurnal zilnic, publicat dupa Primul Razboi Mondial la o editura obscura, sub titlul „Pe margini de prapastie. Insemnari din razboiul pentru reintregire”. Complet uitata, cartea ramane un document prin adevarul nemilos asupra realitatilor de pe frontul romanesc. Paginile in care sunt descrise masurile sanitare impotriva tifosului exantematic o dovedesc.
„19 Februarie. E mare activitate in companie. In curtea unei case cazanele clocotesc deasupra unui foc bine hranit. Rufele soldatilor sunt fierte pe rand in clocote, cu lesie. Cei ce n‑au decat un rand – si cei mai multi asa sunt – raman imbracati cu hainele pe piele pana li se usuca «schimburile». In jurul cazanelor cativa soldati ingrijesc de foc, altii rascolesc cu niste bete rufele negre pentru ca lesia infierbantata sa patrunda pretutindeni. Cand intri in casa, vezi mai multe mese si pe ele masini de calcat cu jar rosu.
Mantalele, tunicile, pantalonii sfaraie sub fierul, care se misca ritmic intr‑o directie si alta, apasandu‑se bine, varandu‑si botul ascutit sub captuseala, pe la incheieturile incretite, pana ce ingalbeneste postavul si distruge semintele de paraziti. Fiindca adeseori lucrul se face de mantuiala, noi trebuie sa supraveghem, sa dam lamuriri si sa staruim ca nicio cuta sa nu ramaie nepatrunsa de caldura omoratoare. Cand o tunica  sau o pereche de pantaloni e gata, o luam, ne dam la lumina, o cercetam cu amanuntime si suntem multumiti daca gasim samanta alba turtita si opaca, in loc de a fi rotunda si lucioasa.
In alta casa alaturata s‑a instalat «salonul de ras si tuns». Comandantul nostru de companie tine neaparat ca soldatii sa nu mai aiba barbile aspre si crescute in neoranduiala. Cum insa bricele oricat de ascutite nu pot rezista la atata munca, el explica barbierilor ca partea principala e sapunitul. Barbierii nu vor insa sa se dea de osteneala: fiecare «musteriu» isi da de doua trei ori pe obraz cu sapun, apoi se asaza pe scaun, strangand din dinti si inchizand din ochi, de durere, cand briciul trece harsiind pielea si inrosind‑o. Sa scapi de barba, in asa conditii nu prea e usor. (...)
Intr‑o odaie spatioasa, nelocuita, am instalat baia. Apa, dupa ce se incalzeste afara in doua décauwille‑uri si trei cazane, se toarna intr‑un butoi dinauntru. Intr‑altul se gaseste apa rece.
Soldatii jegosi, cu pielea roasa de murdaria depozitata de atata amar de vreme, se freaca bine cu sapun, apoi li se toarna apa pana se curata. Cum pe jos s‑au asternut scanduri si s‑au facut si scursori pentru apa, se poate pastra o curatenie multumitoare”. Ion F. Buricescu, „Pe margini de prapastie. Insemnari din razboiul pentru reintregire”, editata de Asociatia Generala a Ialomitenilor, aparuta in 1939.
Petru Dumitriu: „I se parea ca patul se inalta si recade in adancimi uriase“
Medic pe frontul Primului Razboi Mondial, locotentul Stahl – unul dintre personajele „Cronicii de familie“ a lui Petru Dumitriu – se imbolnaveste de tifos exantematic. Paginile dedicate momentului sunt o excelenta radiografie a simptomelor bolii.
Intr‑o noapte de la sfarsitul iernii 1916‑1917 si inceputul primaverii 1917, locotenentul Stahl zacea intr‑un pat de fier, intr‑o sala luminata doar de o lampa cu petrol care atarna de un cui batut in perete la unul din capetele dormitorului. Stahl zacea pe spate si se uita la tavan. Tavanul i se parea ca se afla intr‑o imensa departare, ca si cum sala aceea ar fi fost inalta de cativa kilometri. (...)
Deodata tavanul se departa si mai mult. Bolnavul inchise ochii. Ii era cald, isi auzea sangele batand in vinele capului, ca un bubuit de tunet, si i se parea ca patul se inalta si recade in adancimi uriase. Se afla de fapt in plin ocean, un ocean salbatic, cu mari talazuri rotunjite, si cineva (nu stia cine anume e, nu vedea pe nimeni), o putere din afara, o obligatie de neinlaturat, ii cerea sa faca sa navigheze pe acest ocean un vapor cu fundul in sus. Vaporul era de dimensiunile unuia din «Calatoriile lui Guliver»; Stahl ar fi putut sa‑l intoarca usor de tot; dar stia bine ca nu va izbuti sa‑l faca sa pluteasca, doar vapoarele sunt facute sa pluteasca cu catargele in sus si cu fundul in jos; se cerea ceva absurd, absurd!
De aceea se impotrivea din rasputeri, dar obligatia aceea neinduratoare se schimba intr‑o clipita: trebuia, dar trebuia neaparat, fara putinta de scapare, sa cladeasca un turn cu temeliile in sus si cu varful in pamant, un turn foarte inalt.
Dar e imposibil, e absurd, gemu bolnavul, apoi, sufocandu‑se cu inima batand innebunita, urla: E absurd! E ABSURD!
Se trezi ca‑si vedea privirea tulbure, picioarele goale undeva, in tavanul plin de filamente de lumina: sigur, odaia se rasturnase cu podeaua in sus.
Apoi recazu pe pat, gafaind, sleit, tavanul se mai apropie si bolnavul zari sirul de paturi din fata lui, si sirul din dreapta si din stanga, in odaia slab luminata, prost varuita. Dintr‑un pat de peste drum (adica de peste culoarul dintre cele doua randuri de paturi), un bolnav cu fata galbena si dreptunghiulara, ascutita de o barbuta neagra si de un ciuf salbatic, il privea cu ochi stralucitori si radea cu dinti galbeni spunandu‑i ceva, dar Stahl nu intelese ce‑i spunea.
Incet‑incet, vuietul de mare furioasa din urechile lui se domoli si se facu un fel de tacere; atunci insa incepu sa auda un fel de sforait ragusit si ciudat. La inceput se mirase de asemenea sforaituri, dar se invatase sa le recunoasca: era horcaitul unui bolnav in agonie. «Cand mai moare si asta, sa pot dormi?» se gandi bolnavul, simtind ca iar il apuca delirul.“ Petru Dumitriu  „Cronica de familie”, ESPLA, Bucuresti, 1956.

sursa:historia.ro. 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

napoleon rusia razboiul crimeei tifos epidemia victime dunare
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1915 (s) | 34 queries | Mysql time :0.017998 (s)