News Flash:

Titu Maiorescu, omul emblematic pentru perioada de schimbare sociala si nationala radicala

8 Noiembrie 2013
2991 Vizualizari | 0 Comentarii
Titu Maiorescu a dat expresie conduitei  tipului burghez de producator, motor al dezvoltarii societatii moderne. Mai mult, el a inteles ca numai o elita, capabila sa controleze puterea in noul stat romanesc rezultat din Unirea din 1859, va da coerenta si sens procesului de modernizare. Conducatorul Junimii se distinge printr-un comportament de intreprinzator, activ si novator,  bazat pe concurenta, risc, initiativa privata si cultivarea virtutilor potrivite spiritului modern. Fata de alte personalitati contemporane lui, Maiorescu a urmarit, constant, sa se legitimeze prin talent si munca, prin acumulare de capital cultural si social recunoscut de catre societate, scrie adevarul.ro.
Tot ce a realizat s-a datorat numai propriei activitati fara a dispune de avere mostenita. Un model in acest sens a fost tatal sau, Ioan Maiorescu, foarte sever cu  fiul sau, impunandu-i sa-si formeze abilitatile si capacitatile necesare in integrarea in medii culturale si sociale diverse. Desi originea familiei sale era  taraneasca, Maiorescu a afirmat statutul sau de burghez, de intelectual ce apartine clasei lucrative: 
,,eu insumi sunt un fiu iesit din popor; apartin si eu acelei clase a treia; sunt insumi din aceia care au beneficiat de rasturnarea formei celei vechi aristocratice unde nu era decat poporul care platea impozite, iar boierii nu plateau nimic” (Discursuri parlamentare I, 430).
In acest cadru ne referim la cateva exemple din biografia sa, marturii ale manifestarii in chip deosebit a omului modern Maiorescu.   Inca din scoala, el cauta sa se intretina singur prin meditarea a numerosi elevi. De pilda, a fost preparator pentru limba franceza al celor patru copii ai familiei consilierului jurist Georg Kremnitz, intre care si Clara Kremnitz, ce ii va fi sotie. Ganditorul roman a fost egal cu sine insusi in filosofie, estetica, lingvistica, critica literara, sociologie, logica, iar in planul activitatii practice a fost membru al Academiei Romane, profesor, director de scoala, conducator de reviste, lider necontestat al celei mai importante societati culturale-Junimea, rector, ambasador, avocat, deputat, ministru, prim-ministru. O singura postura nu a ocupat, anume pe cea de membru al unor academii sau al universitati straine, asa cum au fost A.D.Xenopol si Nicolae Iorga. Nici unul dintre oamenii timpului sau nu a atins aceasta pozitie de ,,om universal”, de personalitate plurivalenta, asa cum a avut-o conducatorul Junimii. In viziunea sa, societatea romaneasca, in curs de modernizare, nu mai putea fi guvernata de catre oameni ce-si revendicau dreptul de a conduce in temeiul apartenentei ereditare la familiile boieresti. Accentul lui Maiorescu este pus pe individualitatea conducatorului, capabil sa gestioneze, prin aptitudinile si efortul sau de emancipare, treburile publice.  Prin recunoasterea calitatilor sale, Maiorescu se impune ca una din figurile remarcabile ale invatamantului romanesc modern incat evolutia scolii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea este asociata direct cu activitatea sa didactica. In acelasi timp, traiectoria sa in scoala exprima evolutia unei personalitati de exceptie intr-o perioada de tranzitie, cu implicare directa in constructia institutiilor moderne. Maiorescu a ocupat o diversitate de pozitii didactice.

A fost director la Colegiul National din Iasi si la internatul acestuia, apoi profesor de istorie universala, filosofie si logica la Facultatea de Istorie a Universitatii din Iasi, fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei pana la moartea lui Iuliu Cezar. La numai 23 de ani, in 18 septembrie 1863, Maiorescu devine rector al Universitasii iesene, iar la 2 octombrie 1863 este numit la directia Institutului Vasilian din Iasi unde preda pedagogia, gramatica romana, psihologia si compunerea. De asemenea, a fost inspector scolar, calitate in care introduce, pentru prima oara, practica pedagogica a elevilor. Asadar, intr-un timp foarte scurt si la o varsta tanara, Maiorescu face o cariera didactica exceptionala in toate formele de invatamant, datorita expertizei sale in didactica si in managementul scolar. El a constientizat ca, in lipsa clasei burgheze - adevarata promotoare a modernizarii, functiile acestei clase de mijloc sunt indeplinite in Romania de catre literati si profesori, si el insusi, profesor fiind, a actionat ca un factor de modernizare.  Cu toate ca nu a reusit sa treaca prin parlament nici unul din proiectele sale de lege a invatamantului, desi a fost de doua ori ministru al Instructiunii publice si cultelor, Maiorescu a obtinut cateva realizari: dezvoltarea invatamantului la sate prin infiintarea de noi scoli, initierea de anchete si statistici asupra invatamantului, construirea de cladiri scolare tip, selectarea celor mai bune carti de studiu al limbii romane in liceu, proiecte de infiintare a Scolii politehnice, a gradinilor botanice, a unei catedre de limba romana, trimiterea de bursieri la studii in Occident, conservarea patrimoniului national, sprijinirea scolilor romanesti din Transilvania. In domeniul culturii, Maiorescu a ctitorit institutii si a fost o personalitate a practicii culturale.

A infiintat si indrumat revista ,,Convorbiri literare”,  a fost organizator al intalnirilor Junimii, autor de rapoarte academice, sprijinitor al studentilor eminenti si al trimiterii lor la studii in Occident, si peste toate acestea, el este ctitor al Junimii. Maiorescu impunea, atat cat se putea intr-un mediu social cu norme si reguli ambigui, respectul pentru lege si pentru autonomia institutiilor, si, in acest sens, a demisionat, la 27 noiembrie 1897, din functia de rector al Universitatii Bucuresti, cu toate insistentele ministrului Instructiei Publice S. Haret de a renunta la acest gest, ca urmare a unor agitatii studentesti organizate in salile Universitatii, invocand astfel principiul depolitizarii invatamantului superior de la care nu a cedat niciodata. Desi membru marcant al Partidului Conservator, Maiorescu a votat, in martie 1898, legile invatamantului elaborate de liberalul  S. Haret.  
Ganditorul cunoaste, la varsta deplinei senectuti, o revenire spectaculoasa, in prim-planul vietii politice, in prima jumatate a deceniului doi al secolului al XX-lea. El detine portofoliul de ministru de externe in perioada 29 decembrie 1910 - 28 martie 1912, pentru ca la 28 martie 1912 sa fie numit Prim-ministru, demnitate in care va sta pana la 4 ianuarie 1914. In perioada cat Titu Maiorescu a fost presedintele Consiliului de Ministri s-a incheiat Pacea de la Bucuresti in urma celui de al doilea razboi balcanic. Este, credem, singurul conducator roman modern care a incheiat un tratat de pace in capitala tarii, ca negociator si invingator in acelasi timp. Modernitatea lui Maiorescu rezulta si din actiunea sa directa asupra tinerilor, ceea ce astazi se numeste mentorat, ghidarea lor spre dezvoltare personala, descoperirea potentialului propriu. Exemplul sau de formare si cariera profesionala si sociala l-a imprimat tuturor colaboratorilor sai. Profesorul Maiorescu a cautat, permanent, valoarea in randul studentilor, i-a descoperit pe cei valorosi si i-a sprijinit in formarea lor. Practic, o generatie intreaga de intelectuali din Romania de la sfarsitul secolului al XIX-lea ii datoreaza, intr-o masura sau alta, ascensiunea profesionala si sociala. C.Radulescu-Motru, P.P.Negulescu, M. Dragomirescu, Pompiliu Eliade, Simion Mehedinti, I.A. Radulescu-Pogoneanu au beneficiat de generozitatea si girul lui. Ca ministru al Instructiunii, Maiorescu a acordat burse de studii la universitati europene unor studenti, si mentionam aici pe M. Eminescu si Spiru Haret.   Dupa mutarea in Bucuresti, organiza periodic, in locuinta sa de pe strada Mercur,  intalnirile Junimii la care au fost prezenti, printre altii, Eminescu, Caragiale si Ion Creanga, dar si tinerii de care am pomenit deja. Aceasta casa in care s-au rostit capodopere ale literaturii nationale a fost daramata in anii regimului comunist pentru a se construi blocul ,,Eva” la inceputul anilor ’60 din secolul trecut.   T.Maiorescu a exercitat profesii liberale si a avut, in acest sens, indeletniciri juridice. La 2 iunie 1862 a fost numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi a fost avansat procuror. O activitate mai putin cunoscuta si aproape deloc discutata a lui Maiorescu este cea de avocat, profesata inca din perioada cand se stabilise la Iasi, incepand din luna februarie 1866, marturie fiind anuntul din ziarul ,,Progresul” din 6 februarie: "Anonciu de avocatura. Subscrisul are onoare a anuncia ca a inceput profesiunea de avocat si sta la dispunerea publicului in locuinta sa la Trei Erarhi in toate zilele dimineata pana la 11 ore. Titu Maiorescu, licentiat in drept".   Din in 25 noiembrie 1871, cand este indepartat  din invatamant, pana in 1884 el a profesat avocatura. In context, amintim ca Maiorescu a pledat ca avocat al consortiului Strousberg in actiunea acestuia intentata impotriva statului roman, o afacere aspru criticata si dezavuata de M. Eminescu, in coloanele ziarului ,,Timpul”.              

Inca  de la primele interventii parlamentare, filosoful se impune ca unul dintre marii oratori din Parlamentul Romaniei, prezenta sa fiind, timp de aproape patru decenii, un fapt cotidian, distingandu-se prin arta cu care-si expunea ideile. Despre activitatea sa parlamentara o sa discutam intr-un alt articol  O data cu trecerea anilor, initiatorul directiei noi in cultura romana isi da seama ca  traseul sau profesional sa fie considerat incheiat, fapt care il determina, in anul 1895, sa publice Discursurile parlamentare, asa cum el insusi nota: 
,Pe langa satisfacerea trebuintei mele de lucru literar, ma face iarasi sa rasar inaintea generatiei tinere, care dupa cele cele 3 volume Critice, ma credea istovit ca scriitor si exclusiv ocupat cu profesura si advocatura” (Jurnal, nr. 17, B.A.R., Fondul de manuscrise, mss. 3658, f. 92.).
Si la varsta senectutii, el cauta sa dovedeasca, mai ales tinerilor, ca este capabil de a elabora, in continuare, lucrari de referinta, o proba in plus a efortului sau continuu de autodepasire.               Cu toate ca a impus o conduita moderna rezultata  din toleranta, ironie, cultivarea si primatul valorii, exercitarea spiritului critic, Titu Maiorescu a dovedit, nu o data, rigiditate si chiar spirit de grup, partizanat ideologic si politic in raporturile cu fostii sai studenti, sanctionand ,,devierile” unora dintre ei, de pilda, Radulescu-Motru si M. Dragomirescu.  El nu ezita sa sustina pentru ocuparea de pozitii in mediul universitar a persoanelor agreate de el, desi unele dintre acestea nu corespundeau criteriilor de concurs pe post, asa cum s-a intamplat cu numirea lui I.A. Radulescu-Pogoneanu ca profesor, evitand concursul, datorita influentei primului-ministru Titu Maiorescu, desi contracandidatii Dumitru Draghicescu si D.C. Nadejde, se dovedisera incomparabili mai bine pregatiti. Ca o replica in timp, Draghicescu publica lucrarea ,,Titu Maiorescu: schita de biografie psicho-sociologica”, cu prilejul centenarului nasterii lui T. Maiorescu, in 1940, in care este zugravit un portret, in tuse groase, al celui care i-a impiedicat cariera academica. Se vorbeste de asa zisul sau misoginism pornindu-se de la o afirmatie a sa dintr-o conferinta de la Ateneul Roman din 1882: „Cum am putea intr-adevar sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror capacitate craniana este cu zece la suta mai mica? Abia ajung astazi creierii cei mai dezvoltati pentru a putea conduce o natiune pe calea progresului si prosperitatii materiale... Din 1.000 de capatani masurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la barbat si numai 1.250 la femei“, atitudine influentata de datele cercetarilor stiintifice ale timpului. Dincolo insa de orice observatie s-ar face, Maiorescu a creat un curent, maiorescianismul, care daca apare ca depasit si elementar in critica literara, dupa cum afirma Nicolae Manolescu in 2000, cred ca aceasta directie este inca oportuna in studiul proceselor de modernizare. Fie sa amintesc numai ideea sa despre forma fara fond, prezenta pana in zilele noastre in mediul romanesc si este suficient sa concedem asupra actualitatii lui Maiorescu. Nu mai putin semnificativa este lupta sa impotriva mediocritatilor, impotriva suficientei si automultumirii din spatiul public. Cum bine sublinia profesorul Gheorghita Geana in articolul ,,Gheara leului, sau pulpana boierului?”, Maiorescu este un goethean, iar  olimpianismul cu care si-a strabatut epoca este ,,unul constructivist, dar nu intr-o viziune stramta, individualista.”. Asertiunea lui Eugen Lovinescu, cel mai important biograf al lui Titu Maiorescu: ,,La raspantiile culturii romane vegheaza, ca si odinioara, degetul lui de lumina: pe aici e drumul” este indreptatita pe deplin in spatiul public actual. Intr-un cuvant, Titu Maiorescu a orientat cultura si societatea romaneasca de la barbarie orientala si bizantinism catre civilizatia moderna nationala si europeana.
Constantin Schifirnet este profesor universitar la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice, Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti. Cercetator la Centrul de cercetari pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director in Ministerul Culturii (1990-1994).
Cofondator al Facultatii de Stiinte Politice, Universitatea Crestina ,,Dimitrie Cantemir”, al carei decan a fost in perioada 1999-2002. Director al Scolii Doctorale ,,Stiintele comunicarii” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012). Este autor al lucrarilor: Filosofia romaneasca in spatiul public. Modernitate si europenizare (2012), Europenizarea societatii romanesti si mass-media (coord.) (2011), Sociologie romaneasca moderna (2009), Formele fara fond, un brand romanesc (2007), C. Radulescu-Motru. Viata si faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza moderna a ideii nationale (2001), Sociologie (1999), Educatia adultilor in schimbare (1997), Civilizatie moderna si natiune. Mihail Kogalniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura si biblioteca publica (1991), Tineretul intre permanenta si innoire (1987); Generatie si cultura (1985), Adolescentii si cultura (1974), Studentul si societatea (1973). A coordonat colectia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrari romanesti - majoritatea pentru prima oara de la aparitie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Calinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Radulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seisanu, D. Staniloae, Al. Claudian, S. Mehedinti, T. Braileanu, M. Manoilescu, Marin Stefanescu, insotite de ample studii introductive, comentarii si note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, ingrijire de editie; note pentru fiecare volum. In ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendentiala (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media si europenizare. Domenii de studiu: sociologia comunicarii, sociologia si antropologia culturii, sociologia varstelor si generatiilor, modernitate, europenizare, gandirea filosofica si sociologica romaneasca.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

titu maiorescu unirea conducatorul junimii nicolae iorga
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1837 (s) | 34 queries | Mysql time :0.021116 (s)