News Flash:

Traditia medicinei naturiste la romani

23 Mai 2014
2282 Vizualizari | 0 Comentarii
Herodot, denumit parintele istoriei, scria despre daci ca sunt „buni cunoscatori ai plantelor, avand si tehnici deosebite de ingrijire a bolnavilor cu ajutorul plantelor“. Din scrierile lui Herodot se deduce ca populatiile traco-dacice cunosteau fumigatiile cu canepa indiana (hasis), cu efecte euforice si narcotizante contra durerilor de nastere. Aceasta demonstreaza ca dacii ar fi avut legaturi cu popoarele din Orient.
Homer, marele poet al Antichitatii, scria despre geto-daci ca, „in afara de bravura si barbatia manifestata in lupte, ei posedau si o educatie morala, manifestata in grija fata de straini, de bolnavi si de ranitii cazuti pe pamantul lor“.
In creatia poetica a lui Ovidius (43 i.e.n.-17 e.n.), completata in timpul exilului sau la Tomis - Constanta (8-17 e.n.), erau mentionate multe plante medicinale care cresteau in spatiul carpato-danubian si mai ales la Pontus Euxinus (Marea Neagra). Dintre aceste specii erau amintite Aconitum, Adonis, Malva. Un alt reprezentant al culturii antice, poetul latin Vergilius afirma, in scrisorile sale, ca „Pontus Euxinus rodeste multe ierburi si da leac pentru mai toate bolile“.

Vezi si Alimentul istoric uitat de romani, care are proprietati miraculoase 
Dioscorides, medicul grec nascut in Asia Mica in anul 1 e.n., contemporan cu imparatul roman Nero, a facut numeroase calatorii, inclusiv in Dacia, de unde a adunat un bogat material pentru a scrie o carte de mare valoare pentru medicina naturista a vremii, intitulata „Despre mijloacele de vindecare“. Publicata in anul 77, cartea descria 600 de specii de plante medicinale, dintre care 40 de specii au fost specifice teritoriului Daciei. Dintre aceste specii, 27 de plante au denumiri daco-trace, 8 - latine si 5 - grecesti, ceea ce reprezinta o confirmare a vechimii fitoterapiei pe meleagurile tarii noastre.
Dupa cucerirea Daciei de catre romani (106 e.n.), arsenalul terapeutic al florei medicinale din Dacia s-a imbogatit cu noi specii aduse de militarii si de administratia romana.
Pseudo-Apuleius, scriitor si botanist din veacul al II-lea e.n., in lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, mentiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice folosite in Dacia: aniarsexe-iarba sarata, budathla-limba boului, chlodela-telina de camp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzica, dzena-cucuta de apa, kardama-papura, koikodila-papalau, kroustane-rostopasca, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai etc. Un studiu comparativ arata ca 11 specii cu denumiri dacice sunt identice cu cele notate de Dioscorides, iar 26 de specii apar numai in scrierile lui Pseudo-Apuleius, fiind, probabil, adunate direct de pe teritoriul Daciei romane.

Vezi si Cinci leacuri EXCEPTIONALE din vremea lui Iisus 
In urma evacuarii Daciei de catre autoritatile administrative si militare romane, in timpul domniei imparatului Aurelian (anul 275 e.n.), medicina naturista a constituit singura metoda de alinare si vindecare a suferintelor bolnavilor, avand la baza cunostintele acumulate in secolele anterioare.
Balsamuri si alifii din vremuri stravechi
Bogatul material arheologic descoperit in anul 1955, la Gradistea Muncelului din judetul Hunedoara, atesta existenta unei practici stravechi de medicina naturista, cu ustensile adecvate, inclusiv vase de lut pentru balsamuri si alifii.
Din acele vechi timpuri, locuitorii plaiurilor romanesti au pastrat continuitatea bogatei traditii in utilizarea plantelor din flora spontana, care s-au dovedit eficiente in tamaduirea suferintelor fizice sau psihice (raniri, fracturi, hemoragii, otraviri, muscaturi de animale, insolatii, degeraturi, boli infectioase, epidemii).
Pe sub coastele umbrite, pe margini sau adancuri de paduri, in covorul multicolor al pajistilor si al poienilor, pe vaile umede ale raurilor si paraiaselor efemere, populatia satelor romanesti a gasit „buruienile de leac“, singurele medicamente accesibile si daruite gratuit de natura. Cu acestea locuitorii asezarilor romanesti isi tamaduiau suferintele atat in vremi de liniste, cat, mai ales, in perioadele de restriste, cand navalirile vremelnice ale unor hoarde hraparete ii obligau sa-si paraseasca asezarile si sa se ascunda pe caile tainice ale codrilor prieteni, potrivit ziarullumina.ro.
Pentru rani si furuncule se utilizau frunzele de patlagina sau de muscata. In faza de inflamatie acuta, frunzele aveau efecte de inmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice actionau prin macerarea colagenului din tesuturi, astfel ca furunculul erupea. Dupa disparitia presiunii puroiului colectat, durerea disparea, plaga era asanata si incepea vindecarea lenta a tesutului afectat.
In secolele XIV-XV, medicina populara se practica in bolnitele existente in Manastirile Tismana, Bistrita (din Oltenia), Neamt, Prislop (din Moldova), in care se foloseau plante medicinale, recoltate din flora spontana din jurul manastirilor sau cultivate in gradinile proprii.

Vezi si Care sunt minunile medicale din antichitate 
Calugarii din manastiri vindecau bolnavii de galbinare sau de aprindere
Bolile tamaduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie pulmonara), oftica (tuberculoza), rac (cancer), blanda (urticarie), branca (erizipel), buboaie (furunculoza), cartite (varice), cufureala (diaree), dalac (antrax), galbinare (icter), lungoare (febra tifoida), vatamatura (hernie), tranji (hemoroizi), galci (amigdalita), sculament (blenoragie).
Pentru fiecare boala, calugarii din manastiri, precum si vracii si doftoroaiele satelor foloseau anumite plante cunoscute la acele vremuri: angelica (Angelica archangelica) la vatamatura si boli de inima, rostopasca (Chelidonium majus) la galbinare, fierea pamantului (Centaurium) la friguri, alior (Euphorbia) la reumatism si pecingine, captalan (Petasites) la lungoare.
In tratamentul altor boli se mai foloseau brusture (Arctium lappa), brustan (Telekia), scrantitoare (Potentilla), coada-calului (Equisetum), coada-soricelului (Achillea), pojarnita (Hypericum), musetel (Matricaria), zamosita (Hibiscus), boz (Sambucus), busuioc (Ocimum basilicum).
Si domnii pamantului se tratau cu leacuri din plante
Domnitorii din acele vremi incurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispozitie. Alexandru cel Bun, in Moldova, a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Batran a acordat privilegii negustorilor din Brasov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante si condimente preluate din alte zone ale Globului (tamaie, piper, sofran, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ghimbir). Este cunoscuta activitatea intensa a negustorilor din Targoviste, Valcea si Campulung de Muscel, care aduceau medicamente naturale si condimente din Sibiu, Fagaras si Brasov.

Vezi si Originea leacurilor babesti 
Putem exemplifica unele terapii naturiste aplicate cu succes, pastrate in memoria poporului timp de multe veacuri.
Stefan cel Mare, ranit la picior in luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano si Ieronim da Cesena cu lotiuni si cataplasme de musetel, isop, tataneasa si eucalipt. Mai tarziu, Alexandru Lapusneanu, fiind bolnav de ochi (in anul 1558), a fost ingrijit de un spiter din Transilvania cu niste plante (numite herborius), printre care menta, isop, mustar si scortisoara.
Printre cele mai vechi texte pastrate in tara noastra in domeniul fitoterapiei si aromaterapiei se numara manuscrisul intitulat „Folosirea plantelor de leac“, datat din secolul al XVI-lea si conservat in Arhivele Statului din Bucuresti.
Aici sunt mentionate unele preocupari de fitoterapie casnica, utilizand multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghintura, iarba taieturii, patlagina, patrunjel de camp, schinel, soparlaita, traista-ciobanului, urzica), precum si unele specii aromatice alimentare (angelica, mararul, melisa). Menta era considerata drept un leac foarte pretios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile si de a smulge toate stricaciunile launtrice“.
Cea mai veche carte medicala romaneasca, tiparita in 1551
Incepand din secolul al XVI-lea, apar primele documente scrise in limba romana, in care se atesta larga utilizare a plantelor medicinale pentru prevenirea si combaterea multor boli. Pot fi amintite „Psaltirea Scheiana“ (1515), „Herbarium de la Cluj“ (1587) si mai ales „Sanitatis studium“, scrisa de Paul Kyr si publicata la Brasov in anul 1551, fiind considerata drept cea mai veche carte medicala tiparita in tarile romane. „Pravila lui Matei Basarab“ (1662) reliefeaza rolul specialistului in descoperirea ierburilor cu proprietati de vindecare impotriva otravurilor.
In aceasta perioada sunt infiintate primele farmacii orasenesti, sustinute financiar de catre primariile din Sibiu (1494), Brasov (1512), Bistrita (1516) si Fagaras, care livrau extracte, siropuri si uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, menta, tei si soc.
La sfarsitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ si se distribuiau de catre spiter, in timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuti in Iasi inca din anul 1594.
Carturarul ardelean Teodor Corbea a scris, in intervalul 1691-1700, „Dictiones Latinae cum Valachica Interpretatione“, la cererea episcopului Mitrofan al Buzaului, in care a dat denumiri latinizate unor plante medicinale cunoscute in vremea respectiva: abrotanum (Artemisia abrotanum) - lemnul Domnului; aconitum (Aconitum) - omag, iarba veninoasa; brionia (Bryonia) - tigva de pamant; centaurium (Centaurium) - iarba antifriguri; cicuta (Cicuta) - fluier, cucuta; mentrastum (Mentha) - izma salbatica; serpyllum (Thymus) - iarba-cucului, cimbrisor; trychonon (Solanum nigrum) - strugurii-cainelui.
Spitalul din Coltea, primul in care s-au utilizat plantele medicinale
Primul spital din tara care a folosit, cu predilectie, plantele medicinale autohtone a fost construit in Bucuresti, langa Manastirea Coltea, intre anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spatarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor saraci care erau tratati cu diferite plante tamaduitoare.
In timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica, din Moldova, este fondat Spitalul „Sfantul Spiridon“ din Iasi (1757), in care tratamentele imbinau folosirea plantelor de leac cu rugaminti catre cer, de vindecare a suferintelor si de iertare a pacatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiterul Anton Faermann, decedat cu intreaga sa familie in timpul ciumei din anul 1770.
Un alt lacas bisericesc orientat spre folosirea plantelor in tamaduirea bolnavilor a fost Manastirea Obedeanu, in incinta careia a luat fiinta Spitalul din Craiova, in anul 1777.
Din secolul al XIX-lea apar plante medicinale noi,din strainatate
La inceputul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietati medicinale folosite in tarile romane s-a largit, prin introducerea unor specii sau produse aduse din strainatate: scoarta arborelui de China, anason, revent, siminichie, sofran, piper negru, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ienibahar, cassia, camfor, salep si sabur. Tot in aceasta perioada, s-au importat si unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub forma de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente si ape aromate (de melisa, fragi, isop, magheran si portocale).
In anul 1838 se editeaza la Iasi o carte, mult folosita de catre populatie, intitulata „Doctorul si iconomul casnic“, care cuprindea „retete pentru tot soiul de boale omenesti si din acelea pentru cai, vite cornute si oi“.
Ceva mai tarziu, in anul 1846, apare la Bucuresti „Practica doctorului de casa“, cu foarte multe recomandari de plante pentru tratarea bolilor (radacini de papadie, cicoare si fumarita, bune pentru dureri de splina, ficat si galbinare).
Primul laborator de prelucrare a plantelor a aparut la Piatra Neamt
Pentru a organiza colectarea stiintifica a plantelor medicinale si aromatice din flora spontana sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrarii in laboratoarele farmaceutice, a luat fiinta un prim laborator de cercetare „Planta Vorel“ din Piatra Neamt, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825).
Sistemul de valorificare si distributie a produselor medicinale prin reteaua de farmacii a fost mai bine structurat dupa anul 1831, ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, introdus in ambele tari romanesti.
O marea atentie s-a acordat si manuscriselor aparute in mediul calugaresc. Astfel, manuscrisul de la Manastirea Cernica continea multe retete de balsamuri, alifii, prafuri si droguri. A circulat mult „Cartea doctoriceasca“, scrisa in anul 1854, prin osardia preotului Nicanor Bolniceru, care prezenta 120 de retete cu efecte terapeutice.
La mijlocul secolului al XIX-lea se remarca activitatea foarte intensa a doctorului Carol Davila (1828 -1884), francez de origine, invitat la Bucuresti in anul 1853 pentru reorganizarea serviciului sanitar militar. In 1855 obtine de la domnitorul Stirbei Voda autorizarea de a infiinta Spitalul Ostirii.
Revenirea la fitoterapie
Pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, plantele medicinale reprezentau arsenalul principal de lupta al medicinii, fiind utilizate in toate paturile sociale ale societatii. Majoritatea speciilor vegetale erau colectate de pe cuprinsul tarii, desi unele plante si produse au inceput sa fie aduse din alte zone naturale ale Globului (Asia, Africa, America).
Avantul imperios al medicatiei cu produse de sinteza chimica, incomparabil mai riscante decat produsele naturale, a impins fitoterapia din Romania in subsolul medicinii, pe o perioada destul de lunga.
Mai intai, au fost aduse din strainatate produsele artificializate, produse de unele firme ca: lichiorul Daubitz, siropul Aubergier, siropul sudorific Chable, siropul Grimault, siropul indian antiastmatic Giniez, pudra Paterson, hapurile Morison, prafurile Seidlitz, Quinquina rouge, hipofosfatul de Grimault, pectoralul Lamoureaux, citratul de fier Chable.
Efectele secundare ale acestor produse sintetice au convins poporul ca trebuie sa revina la arsenalul de baza al fitoterapiei, izvorat dintr-o experienta milenara.
In ultimele trei-patru decenii, practica medicala din Romania s-a orientat tot mai mult spre limitarea, treptata, a tendintei de medicatie exclusiv alopata, solicitand „redescoperirea“ efectelor certe ale plantelor medicinale, benefice in combaterea diferitelor afectiuni maladive.
Se apreciaza ca extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul romanesc va putea asigura tot necesarul de materii prime si produse finite pentru industria farmaceutica, farmacii, spitale si consum casnic. Este anormal ca, avand un asemenea tezaur de o exceptionala valoare, tara noastra sa importe, de la firme straine, produse naturiste la preturi exagerat de mari.
Consideram absolut necesar ca, in viitorul apropiat, dealurile ramase golase si erodate, colinele necultivate si luncile cu soluri bogate si umede sa devina, treptat, izvoare de sanatate pentru populatia tarii.
Prin cultivare cu plante medicinale, pe care le putem numi „aurul policolor si parfumat“, aceste terenuri vor capata eficienta maxima, parfum si diversitate coloristica.
Avem datoria sa deschidem larg poarta Farmaciei Naturii si sa dam acces liber tuturor cautatorilor de virtuti vindicative in plantele autohtone, pe care le pot gasi in bogata flora a tarii, presarata, cu atata darnicie, pe intinsul spatiu carpato-danubian.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

herodot parintele istoriei daci cunoscatori plantelor traco-dacice
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1156 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013389 (s)