News Flash:

Traditii si obiceiuri din Turcia

13 Octombrie 2013
5519 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6586 RON (-0.0004)
USD: 4.0976 RON (+0.0122)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
In cartea ”Dede Korkut” sunt descrise marile ospete numite toy, care celebrau intoarcerea victorioasa a triburilor oguze de la lupta. Dupa terminarea marelui ospat, hanul se retragea, dar participantii imparteau intre ei obiectele care se gaseau in cortul hanului.
Triburile oguze mai aduc si traditia altui ospat, yagmali, petrecerile urmate de impartirea veselei. De la oguzi acest soi de petreceri trece la otomani, cunoscut sub numele de sölen, descris cu amanunte de faimosul Ibn Battuta. Celebra a ramas in istoria turcilor petrecerea organizata de catre Mustafa al II-lea (1695-1703) in iunie 1701, cu ocazia unei intreceri sportive cu caii care s-a tinut in orasul Adrianopol. Intreaga populatie a avut sansa de a se indestula cu serbet. Mai celebre sunt insa ospetele date de Ahmet al III-lea (1703-1730) cu prilejul circumciziei baietilor sai, petrecere la care a participat intreaga populatie a Istanbulului. 500 de oi si berbeci au fost sacrificati si s-au pregatit nu mai putin de 4500 de platouri de pilaf.
Un alt obicei specific este cel al ajutorului social si institutiilor de binefacere. Fondurile pentru ajutoare erau asigurate atat de catre stat, cat si persoane particulare sau proprietati religioase (vakifuri). Acestea din urma au avut cel mai insemnat rol, contribuind totodata si la promovarea culturii si artei. Veniturile serveau unor variate scopuri sociale: permise de boala, chletuieli de nunta, editare de carti, dezvoltarea agriculturii, constructie de cetati, achitarea datoriilor, organizarea bairamului, impartirea de haine.
O anumita cota parte din veniturile vakifurilor se pastra pentru slujbe religioase in memoria donatorilor. Aceasta form de ajutor era de departe singulara. De pilda, sistemul clacii (imece) era destul de raspandit. Acestea presupunea un ajutor acordat de rude, vecini sau chiar intregul sat infirmilor, batranilor, bolnavilor, minorilor; un ajutor care se putea rezuma la contributia cu atelaje, unelte, pentru a realiza diversele treburi gospodaresti. Alta forma de ajutor consta in neridicarea unei parti din cereale, legume, fructe de pe ogoare, livezi sau gradini, lasate intentionat pentru cei nevoiasi.
Deosebit de interesanta este sarbatoarea anului nou. Din 1926 s-a adoptat si in Turcia sistemul gregorian, dar in anumite zone din Anatolia inca se mai intampina noul an in stilul vechi. Acesta se sarbatoreste la 21 martie si inainte se savarseste un ritual complex: se viziteaza cimitirele, sunt asezate pietre funerare pe mormintele proaspete, iar pe mormintele celor viteji se ridica statui in forma de berbec. Traditia se pare ca ar proveni de la triburile akkoyunlu (oile albe) si karakoyunlu (oile negre).
In ziua mortilor (ultima marti inainte de 21 martie), fiecare familie pregateste pilaf, halva, dulciuri, pe care le imparte saracilor adunati la cimitir. Tot in aceasta perioada se aprind mari focuri numite tongar, rostindu-se cuvintele: bolile si necazurile sa arda in acest foc. Se danseaza la lumina tortelor, iar fiecare bate in fata casei un tarus despre care se spune ca ar aduce noroc. Odata cu retragerea in casa incepe petrecerea in familie, la care tatal umple o tava mare cu 7 feluri de bunatati. La terminarea mesei de revelion se trece la un alt moment de cumpana: ghicirea viitorului. Fiecare persoana, avand un vas plin cu apa si 7 chei, se posteaza la gardul care da in strada si asteapta o vorba de la vecini. Daca va auzi cuvinte binevoitoare, anul nou ii va aduce multe bucurii. Cea mai importanta parte a revelionului este cea numita vasf-i hal (tot un fel de ghicit). Fetele aduc apa de la izvor pe care o toarna intr-un bazin, in care arunca doua ace de cusut infasurate cu bumbac. Daca cele doua ace se apropie, inseamna ca fetele se vor casatori cu cei pe care ii iubesc. Iar baietii au obiceiul ca de anul nou sa se urce pe casa si sa inmaneze prin horn un cadou iubitei. Interesant este ca la ospatul de anul nou, pe langa comunul pilaf, se mai pregatesc si oua rosii, de obicei inrosite cu coaja de ceapa.
Referitor la traditiile de casatorie, pana la codul civil din 1926 barbatul avea dreptul la 4 sotii. La populatia turca legaturile de familie erau foarte puternice. Stabilirea in propria casa se facea pe baza unui ritual specific: feciorii isi fac casele aproape de cele parintesti. De mentionat ca familiile se construiesc numai pe linie barbateasca, tinerele fete intrand in familia sotului. Modul de organizare familiala are ratiuni economice, evitandu-se parcelarea proprietatii. In impartirea mostenirii intervine tot traditia. Fetele primesc mai putin decat baietii, din dorinta de a aduce cat mai putine prejudicii averii care este pastrata ca un tot. Casatoriile se incheie de obicei prin intelegerea dintre familiile tinerilor. Poligamia a fost interzisa prin lege de catre Atatürk, dar nici inainte nu era foarte raspandita in mediul rural. Oricum, chiar daca barbatul isi lua o a doua sotie, tot prima detinea cele mai multe privilegii.
Un ultim aspect demn de mentionat este haremul, dovada distinctiei destul de clare dintre obiceiurile poporului si cele ale aristocratiei. Istoria haremului incepe odata cu istoria Imperiului Otoman si este vorba despre o institutie oarecum misterioasa, pentru ca in afara de sultan nu avea acces nimeni la ea. Initial femeile din harem erau toate de origine turca, dar incepand cu finele secolului al XV-lea sunt din ce in ce mai numeroase strainele. Unele dintre acestea au jucat un rol fundamental in viata politica, cum ar fi de exemplu Roxana (Hurrem), sotia lui Soliman Magnificul, sau Agrippine Bafa (Safiye sultan), mama lui Mehmet al III-lea. Membrele haremului erau supuse unui prgram riguros de instruire, care presupunea invatarea limbii turce, a manierelor aristocrate, dansului si muzicii. Cele mai frumoase erau alese pentru a servi in apartamentele sultanului, mamei sale, sotiilor suveranului si printilor. Dintre ele sultanul isi selecta sotiile legitime si nelegitime, restul avand alte atributii. Haremul era o institutie foarte bine organizata, in care fiecare isi cunostea precis functia. Toate femeile erau supuse mamei sultanului (valide sultan). In ciuda imaginii exotice afisate de obicei in descrierile haremului, femeile se ocupau mai tot timpul de probleme administrative. Unele pregateau masa, altele baia, altele cafeaua etc. In harem mai existau 5 secretarea care tineau evidenta bunurilor, precum si o serie de moase,  doici si femei de serviciu.
Documentele pastrate arata ca sultanul avea in genere sase sotii legitime si sase nelegitime. Toate erau insotite de garzi. Pana in secolul al XVIII-lea acestea aveau voie sa se recasatoreasca. In ceea ce le priveste pe celelalte din harem, acestea se puteau casatori cu demnitari ai statului, dispunand fiecare de o anumita feuda care ii servea a dota din partea sultanului. Numarul femeilor din harem a variat de-a lungul istoriei intre 400 si 800.
Referinte: Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turca, Bucuresti, 1981./ historia.ro
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

dede korkut ospete toy obicei poligamia
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1789 (s) | 23 queries | Mysql time :0.014229 (s)