News Flash:

Trairile unui conte la Bucuresti

27 Noiembrie 2013
1087 Vizualizari | 0 Comentarii
La doar 12 ani, tanarul conte de Lagarde paraseste alaturi de familia sa o Franta tulburata de violentele Revolutiei.
Refugiul si-l gaseste in Imperiul Rus, pe care il serveste apoi cu distinctie in timpul razboaielor napoleoniene. Dupa ce este ranit in timpul Bataliei de la Borodino, in toamna lui 1812, nu va mai pasi pe campul de lupta pana in primavara anului urmator, cand va izbucni Razboiul celei de-a Sasea Coalitii.
In schimb, contele de Lagarde primeste in sarcina un numar de comisiuni diplomatice in estul Europei, petrecand o buna bucata a acestui timp in Tara Romaneasca si in Transilvania.
Peregrinarile sale il poarta prin Kiev, Odessa si Constantinopol, ca sa ajunga in Bucuresti in ultima luna a anului 1812. Cat timp a ramas aici iscaleste o sumedenie de scrisori pe care i le trimite unui prieten, Jules Griffith, relatandu-i cele traite in capitala Tarii Romanesti.
El ii scrie ca dupa drumul lung de la Calarasi la Bucuresti isi cauta " (...) o camera si un pat, dar le-am cautat in zadar mult si bine, caci aici, ca si in Turcia, nu se stie ce e un han". Intr-un final vorbeste cu viceconsulul Frantei, Barbier, care se ofera sa-l gazduiasca.
Lagarde merge apoi si ii inmaneaza caimacamului Gheorghe Arghiropol cateva depese de la fratele acestuia, marele dragoman al Portii, Iacovachi Arghiropol, pe care contele il intalnise la Constantinopol. Recunoscator, caimacamul ii gaseste " (...) indata, in casa unui boier o locuinta comoda si foarte calduroasa, unde un biet calator ce nu doreste decat sa se odihneasca se va intrema, sper, de oboseala acestei carantine ambulante".
Doar ca boierii nici nu vroiau sa auda. In cinstea venirii contelui se da un mic ospat si este placut impresionat de bucatele frantuzesti din care nu ezita sa se infrupte. In timpul acestei mese isi face aparitia si Catinca Slatineanu, vaduva marelui vornic Scarlat Slatineanu. Contele auzise despre ea cand se oprise la Odessa. Ea il insotise pe tatal ei in acel oras cu ceva timp in urma si lasase o frumoasa impresie de care inca se vorbea. Lagarde remarca bucuros ca " (...) reputatia, prea adesea inselatoare, nu-i exagerase calitatile."
Contele petrece in continuare cu boierii pana dupa miezul noptii, dupa care se retrage in tihna camerei sale. "La ceasurile cinci de dimineata, un zgomot asurzitor m-a trezit pe neasteptate. (...) am vazut, chiar in fata mea, palatul domnului Tarii Romanesti in flacari.
Asezat pe un deal, imi evoca Vezuviul in toata urgia sa. Limbile de foc ce se revarsau de acolo amenintau sa aprinda intreg orasul. Cladit aproape numai din lemn, Bucurestiul era amenintat sa ia foc din toate partile", isi aminteste Lagarde. Se imbraca si se grabeste sa vada nenorocirea care s-a abatut asupra curtii domnesti.
Construita cu nici patru decenii in urma, palatul ridicat de Ipsilanti arde pana la temelii. Numai ca orasul are zile. Pompierii intervin si sting flacarile la timp, inainte sa se raspandeasca. Insa, dupa cum spune vorba, tot raul spre bine. In multimea de oameni care se stransese in jurul palatului mistuit el o recunoaste pe Catinca Slatineanu.
Intra in vorba cu ea, dupa care se ofera sa o conduca pana acasa. La randul ei, il invita sa ia masa de dimineata impreuna, pentru ca deja se crapa de ziua, invitatie pe care desigur o primeste. Contele deja prinsese drag de Catinca.
Insa nu doar de ea, ci si de Bucuresti. Este placut impresionat de orasul strajuit de Dambovita care "trebuie sa-i dea mult pitoresc vara" si ca aceasta capitala are "cateva cladiri frumoase printre biserici si manastiri".
Barbatii sunt aratosi "avand trasaturi virile si regulate", iar femeile sunt "dragute si cele mai multe sunt pline de calitati". Dar pe cea mai mare parte dintre boieroaice le considera lenese, palind in fata femeilor de rand, "muncitoare, mereu cu fusul in mana, care isi poarta marfurile si chiar copiii pe cap, ca sa nu fie impiedicate mergand."
Lagarde observa ca in timp ce boierii se imbracau turceste, in afara de turban pe care "nu aveau voie sa-l poarte", sotiile cele tinere "urmeaza moda de la Paris si Viena si se intrec in ce priveste gustul si cochetaria". In schimb, taranii aveau acelasi aspect ca cel "al dacilor infatisati pe columna lui Traian la Roma".
El remarca surprins, in urmatoarele zile, cu cata caldura si cat de bine este primit, cum "multi altii pe care nu-i cunosteam, au venit sa ma viziteze si sa-si ofere serviciile". I se spune ca asa este cutuma prin aceste parti, iar el nu sovaie si trage concluzia "Sfanta ospitalitate! Trebuie sa te pretuim atat de departe!"
Curios, participa si la o intrunire a divanului Tarii Romanesti. Slugarnicia aratata de boieri in fata lui Caragea, care devenise domn de mai putin de o luna, ii este revoltatoare. Se inchinau in fata lui "cu atata evlavie ca si cand ar fi atins pragul unei catedrale" si ca "insirati in tacere in atitudinea cea mai umila, socotesc o mare cinste sa-i sarute poala caftanului.
Ingenunchiati la picioarele acestui suveran de o zi, ei pareau ba ingroziti de o privire, ba incantati de un zambet". I se pare potrivita vorba din popor cum ca "sunt foarte putine ierburi agatatoare care, tot tarandu-se, sa n-ajunga sa gaseasca un sprijin".
Sedinta continua in acelasi chip, iar Caragea o incheie fulminant "rupandu-si topuzul pe capul unui boier de curte, chior, acuzat ca nu fusese cuviincios cu domnita Ralu, fiica sa", dupa care "Incantat de acest act de mare dreptate, s-a intors in apartamentul lui, precedat de arnautii din garda [...]".
Lagarde isi gaseste alinarea in compania Catincai Slatineanu, pe care o rasfata cu vorbe tandre. O idila este legata. Doar ca seara care a urmat numai idilica nu a fost. Pamantul incepe sa se cutremure si strigate disperate incep sa rasune. Contele se scoala speriat, iar servitorii ii spun sa iasa din casa ca e pericol sa cada. Deja casa vecinilor se daramase. Fara a mai sta pe ganduri pune ceva pe el si fuge la casa Catincai.
El o gaseste in gradina si e mirat de a ei liniste. Il linisteste spunandu-i razand ca "zdruncinaturi sunt dese la Bucuresti. Noi nu numim cutremure decat acelea care distrug o parte din oras".
La catva timp dupa acest episod se intoarce in capitala Joseph Ledoux, consulul Frantei, care lipsise in momentul investiturii lui Caragea, asa ca recunoasterea consulului de catre domn urma sa se petreaca acum in cadrul unei ceremonii speciale la care Lagarde este invitat sa participe.
O trasura cu sase cai este pusa la dispozitia lui Ledoux, iar o ceata de arnauti ii face loc pe strazile intortocheate ale orasului. La noul palat al domnului, consulul este intampinat de "taraboiul oribil al unei muzici turcesti compuse din cincizeci de tobe mari, din tot atatea tambale, din trei cimpoaie si sase oboaie care completau aceasta simfonie infernala".
Sunt primiti in "sala tronului", iar consulul se aseaza pe un scaun in fata lui Caragea, in timp ce Lagarde si restul suitei s-au asezat pe niste "sofale de o parte si de alta."
Dupa inevitabilul schimb de platitudini, care l-au bucurat oricum pe domn, incep sa discute si despre "evenimentele politice actuale, despre ciuma de la Constantinopol, despre rigorile iernii si cand nimic n-a mai fost de spus" Lagarde i-a "fost prezentat pentru a insufleti putin conversatia."
Caragea ii zambeste "suav, ca prima picatura de roua" si schimba cateva vorbe inainte de a se bucura de compania doamnelor de la curte. Pun sa se aduca "dulceturi si parfumuri de catre roabe chipese" si sa se delecteze cu "sunetele ascutite ale unui minavet despre care Maria Sa spunea ca nu se satura sa-l asculte".
Odata desavarsita intalnirea isi iau ramas bun de la Caragea si dau sa plece numai ca afara sunt "impinsi, imbranciti, inghesuiti" de "netrebnici care, neavand alt castig la curte decat aceste rare chilipiruri si bacsisul de Anul Nou, se grabeau sa primeasca gratificatia obisnuita pe care trebuie s-o imparta consulul prezentat". Ledoux nu reuseste sa-si faca loc prin multimea de cersetori decat cu ajutorul ciohodarilor, slugi pe langa demnitari. Se urca in caleasca si le arunca "cativa pumni de gologani".
Lagarde a reusit cu greu sa treaca prin acest puhoi de oameni, temandu-se pentru viata sa din cauza invalmaselii. Dupa ce spaima ii trece, el glumeste pe seama intregii chestiunii, razand de "nebunia omeneasca". Numai ca Bucurestiul ii va mai oferi din plin astfel de momente.
Nu rata partea a doua a acestui documentar de exceptie, ce va fi publicata miercuri.
Bibliografie
Calatori straini despre Tarile Romane in secolul al XIX-lea, Volumul 1, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2004
Din Bucurestii de altadata, George Potra, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981
ziare.com 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

franta violentele revolutiei ciuma
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1671 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013057 (s)