News Flash:

Urmasi ai dacilor: tasedanii nemuritori

14 Ianuarie 2014
2926 Vizualizari | 0 Comentarii
Tasad, un sat mare, aflat la doi pasi de Oradea si de hotarele Occidentului. Un sat cu obarsii dacice, in care se crede si astazi ca sufletele mortilor se pot intoarce, la modul cel mai concret, printre vii. Atentie: urmeaza intamplari cutremuratoare. Povesti desprinse parca din epoci ancestrale sau din filmele de cosmar. Dar care dovedesc toate, pana la urma, un lucru foarte simplu: ca dincolo de moarte mai este, totusi… “ceva” *
Paganism? Psihoza colectiva a unor femei ramase singure? Nici preotii n-au putut deslusi misterul asta vreodata. Cel de azi, Ionita Marian, e aproape depasit de situatie. Marturiseste sincer ca el, venetic in sat, n-are cum sa priceapa deplin aceste apucaturi precrestinesti. Si de ce numai aici? De ce n-au fost remarcate asemenea cazuri si-n alte asezari din apropiere? Cum de mai cu seama aici, in spatiul asta al Tasadului, ai morti se intorc in lumea celor vii? Floarea Judea imi arata peste acoperisul casei sale un deal impadurit caruia si azi satenii ii zic Cetataua:
“De-acolo vin tate treburile astea batrane! Acolo o stat dacii, in varfu’ cetatii lor. Aceia erau adevaratii oameni, nu ai de acum. Erau oameni simpli, liberi, se rugau catra zeu’ lor si “contau” mai mult in suflet, decat trup. Si nu mureau, dragu’ mieu. Sufletu’ lor greu murea dupa. Acuma… ce sa zic? Tati oamenii batrani din sat or murit, ai stramosi. O mai fo’ unu aici, de 95 de ani, mai orijinal, da’ o murit si acela. Nu mai is batrani in sat nostru, dragu’ mieu…”. 
Vezi si Cetatile dacice din Muntii Orastiei 
Intr-adevar, o cetate dacica se afla acolo, pe coama Cetatelii. S-a vorbit si s-a scris despre ea. O fortareata teribila in care s-au gasit nu de mult vase de incinerare vechi de peste trei milenii si un intreg atelier dacic de bijuterii din argint – coliere, fibule si bratari purtate odinioara de preotii daci in ritualurile de vindecare ori in cele inchinate sufletelor mortilor. Ioan Judea, fiul Floarei, a insotit cativa arheologi renumiti spre misterioasa culme impadurita. Acest fiu are aproape 50 de ani si e abia revenit acasa dupa 12 ani de sedere in Italia. S-a intors fiindca – zice – se mistuia de dorul acestor locuri. “Ma chemau. Ma chemau parca inapoi. Satul, Cetataua, stramosii…”.
De cand s-a intors a inceput sa se intereseze temeinic de vestigiile cetatii, de protejarea ei si a padurii ce-o acopera. A pornit el insusi prin sat sa culeaga povestile ultimilor batrani, pe care le considera “comoara”.Ma conduce pana la un unchi de-al sau de 76 de ani, Aurel Avram – pe uncheasul asta, atunci cand era flacau, tatal sau l-a dus odata pana in piscul Cetatelii ca sa-i arate un fel de turn. Un turn gol, ca un horn, despre care batranii au transmis pana azi c-ar fi fost varful unui templu facut chiar de mai-marii dacilor. “Ca un horn era asa, de doi pe doi. Adanc rau. C-aruncam cu chiatra si se auzea mergand pana-n adancime. Acolo, ‘nauntru dealului, sedeau ei, dacii. Aveau ei si-un fel de biserica ‘nauntru, unde zice ca-si ardeau mortii – acolosa, subt hornu’ al lung. Si mai era o intrare jos catra dansii – o poarta mare, se mai vedeau “rojiile” (gratiile) alea de fier acolo. Asta stiu eu din tata lu’ tata lu’ tata… De cand ii lumea. Ca subt dealu’ ala o fost o cetate mare, lasata de la daci…”. 
Un templu dacic “din piatra”. Arareori asa ceva. Si totusi, absolut toate casele ceva mai vechi ale Tasadului – aproximativ 800 la numar – sunt facute numai si numai din piatra scoasa de acolo. Piatra trasa cu carele cu boi din varf de la Cetataua. Orice tasedan stie ca sus, in “cetatea dacilor”, a fost si inca mai este “chiatra cladita”, bucata mare si taiata-n unghi drept, slefuit, ce nu putea fi facuta decat de mana omeneasca. Majoritatea locuintelor de astazi au in temelii si-n ziduri bucati din fostul templu al lui Zalmoxis nemuritorul. Ba mai mult, aproape toti localnicii maturi sustin ca ei se trag “direct” din vechea semintie a dacilor care au trait sus, “in cetataua”, fara mult amestec de sange pana azi. In cronica veche a bisericii, un preot consemneaza, ca un fel de plangere: “O sama de enoriasi sufera si acum de anumite apucaturi de la stramosii lor. Fala si mandria de locul natal ii fac sa nu se prea amestece cu alti oameni din satele vecine. Rare cazuri de prietenie sincera sa se poata lega intre un tasedan si un alt om din alt sat”. Si se iscaleste. In curtea casei sale, Floarea Judea are o piatra careia ii zice “piatra stramoseasca de mostenire”. Mare, dreptunghiulara, cat sa poti sedea pe ea ca pe-o banca. Multi tasedani mai in varsta au in ograzi asemenea pietre. O-ntreb de cand o pastreaza aici, pe locul asta, iar Floarea-mi raspunde simplu, imediat, fara ezitare: “de 2000 de ani. De pe vremea lu’ imparatu’ Decebal, aici am pomenit-o tati din neamu’ nostru”. 
Vezi si Dacii de pe Arcul lui Constantin  
Si-mi mai spune ca, atunci cand o fi sa moara, ar dori sa fie privegheata nu in casa. Nu intre pereti. Ci sa ii puna sicriul afara, in iarba, cu capul lipit de piatra ei. Libera, in iarba, sub cer. Acolo sa o planga lumea, dac-o fi si-o muri. Acolo, langa piatra “de mostenire”. O piatra la care ea tine poate mai mult decat la o cruce. Decat doar la o biata cruce de dincolo, din cimitir, scrie formula-as.ro.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

tasad oradea hotarele occidentului misterul decebal
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1643 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013365 (s)