News Flash:

Viata lui Giovanni Boccaccio

9 Octombrie 2013
3646 Vizualizari | 0 Comentarii
Boccaccio a fost fiul unui comerciant din Toscana, Boccaccio di Chellino (numit si Boccaccino), si al unei mame care era, probabil, de origine franceza. A petrecut o copilarie mai degraba nefericita in Florenta. Tatal sau nu avea simpatie pentru inclinatiile sale literare si l-a trimis, nu mai tarziu de 1328, in Napoli sa invete afaceri, probabil intr-un birou al familiei Bardi, care domina curtea Napolelui prin intermediul imprumuturilor banesti. In acest mediu, Boccaccio a intrat in contact cu aristocratia lumii comerciale, cat si cu ce mai supravietuise din splendorile cavalerismului de curte si ale feudalismului. De asemenea, a studiat dreptul canonic si i-a cunoscut pe oamenii de litere ai curtii si pe prietenii si admiratorii lui Petrarca, prin intermediul carora s-a familiarizat cu opera acestuia.
Anii petrecuti in Napoli au fost cei in care Boccaccio s-a indragostit de Fiammetta, a carei figura domina intreaga lui activitate literara pana la Decameron, unde apare de asemenea o Fiammetta a carei fire se aseamana cumva celei a Fiammettei din primele opere. Incercarile de a folosi pasaje din scrierile lui Boccaccio pentru a o identifica pe Fiammetta cu figura presupus-istorica a Mariei, fiica naturala a regelui Robert si sotie a unui conte de Aquino, sunt indoielnice – mai ales pentru ca existenta Mariei nu este atestata documentar.
Era, probabil, 1340 cand Boccacio a fost rechemat la Florenta de catre tatal sau, implicat in falimentul familiei Bardi. Perioada in care a fost ocrotit de vicisitudinile vietii a ajuns astfel la sfarsit, iar de-atunci a intampinat doar dificultati si ocazionale perioade de saracie. Totusi, tanarul Boccaccio a adus cu el din Napoli o multime de opere literare deja incheiate.
Vanatoarea Dianei (La caccia di Diana), prima sa lucrare, este un scurt poem, in tertine (strofe in metru iambic formate din trei versuri), fara mare valoare literara. Mult mai importante sunt doua opere cu teme derivate din romanele medievale in versuri: Chinuit de iubire (Il filocolo, cca 1336), o proza in cinci carti ce relateaza iubirile si aventurile lui Florio si Biancofiore; si Lovit de iubire (Il filostrato, cca 1338), poem scurt in octave (stante compuse din opt versuri endecasilabice) narand povestea lui Troilus si a necredincioasei Cresida. Tezeida (Teseida, inceputa probabil in Napoli si terminata in Florenta, 1340-1341) este o ambitioasa opera epica de 12 canturi in octave, unde razboaiele lui Tezeu servesc drept fundal pentru dragostea a doi prieteni, Arcita si Palemon, pentru aceeasi femeie, Emilia; Arcita o castiga intr-un final in urma unui turnir, dar moare imediat dupa aceea.
Desi temele cavalerismului si ale iubirii prezente in aceste opere erau de mult familiare cercurilor de curte, Boccaccio le-a imbogatit cu fructele propriei observatii atente a vietii reale si a cautat sa le prezinte cu noblete si stralucire printr-o etalare de eruditie si ornamente retorice, pentru a face italiana pe care o folosea demna de comparatie cu monumentele literaturii latine. Boccaccio s-a numarat printre cei care au ridicat la demnitate literara octava, metrul popularilor menestreli, care va deveni vehiculul caracteristic versificatiei italiene.
Primele opere ale lui Boccaccio au ecouri imediate in afara Italiei: Geoffrey Chaucer s-a inspirat din Il filostrato pentru propriul poem Troilus si Cryseida (asa cum va face Shakespeare mai tarziu pentruTroilus si Cressida) si din Tezeida lui Boccaccio pentru Povestea cavalerului (Knight’s Tale) dinPovestirile din Canterbury (The Canterbury Tales).
Cei zece sau doisprezece ani care au urmat revenirii lui Boccaccio la Florenta constituie perioada sa de deplina maturitate, culminand cu Decameronul. Din 1341 pana in 1345 el a lucrat la Nimfele lui Amet(Il ninfale d’Ameto), in proza si tertine, Viziunea amoroasa (L’amorosa visione, 1342-1343), un poem alegoric mediocru compus din 50 de canturi scurte in tertina, proza Elegia Madonei Fiammetta(Elegia di Madonna Fiammetta, 1343-1344) si poemul Nimfele din Fiesole (Ninfale fiesolano, 1344—1345), in octave, despre dragostea dintre pastorul Africo si nimfa Mensola.
Intre timp, incerca fara succes sa-si rezolve problemele financiare. Se cunosc putine amanunte din perioada ce a urmat intoarcerii in Florenta. A stat in Ravenna intre 1345 si 1346, la Forii in 1347, in Florenta de-a lungul ravagiilor Mortii Negre din 1348, si iarasi in Florenta in 1349.
Decameronul
Probabil ca in anii 1348-1353, Boccaccio a scris Decameronul in forma in care este citit astazi. Datorita anvergurii sale si alternantei intre perspectivele tragice si comice asupra vietii este pe buna dreptate considerat capodopera lui Boccaccio. Stilistic, este cel mai graitor exemplu de proza clasica italiana, influenta sa asupra literaturii renascentiste in intreaga Europa fiind enorma.
Decameronul incepe cu fuga a zece tineri (sapte barbati si trei femei) din Florenta lovita de ciuma in 1348. Se retrag intr-o bogata si manoasa zona rurala, unde, in decursul a doua saptamani, fiecare membru al grupului preia pe rand autoritatea de rege sau regina asupra celorlalti, decizand in amanunt cum va fi petrecuta ziua aceea si conducandu-le plimbarile, conversatiile in aer liber, dansurile si cantecele si, mai presus de toate, povestile pe care le spuneau. Acestea din urma ocupa zece zile din cele doua saptamani (restul fiind dedicate dichiselii personale sau devotiunii religioase); de aici si titlul cartii, Decameronul sau „Munca de zece zile”. Astfel, povestirile ajung la un total de o suta. Pe langa acestea, fiecare zi se sfarseste cu un cantec (canzone) de dans interpretat de cate unul dintre povestitori, iar aceste cantece contin unele din cele mai splendide exemple de poezie lirica scrisa de Boccaccio. Dincolo de cele o suta de povesti, Boccaccio are un laitmotiv, anume stilul de viata al burgheziei rafinate, care combina respectul pentru conventii cu o atitudine fara prejudecati fata de comportamentul personal.
Nuantele sumbre din pasajele de deschidere ale cartii, in care ciuma si haosul moral si social care o insotesc sunt descrise in mod impresionant, sunt intr-un contrast subtil cu vitalitatea scanteietoare a zilei intai, petrecuta aproape pe de-a-ntregul in discutii pline de duh, si cu vesela atmosfera de intriga care caracterizeaza povestirile de aventura si inselatorie relatate in zilele a treia si a patra. Cu ziua a cincea si povestile sale de dragoste nefericita, atmosfera apasatoare revine, dar aceasta zi aduce si oarecare destindere, desi nu imprastie ecoul solemnitatii, prin finalurile fericite ale povestilor de dragoste care au initial un parcurs sinuos. Ziua a sasea recupereaza veselia primei zile si constituie o uvertura pentru marea partitura comica – zilele a saptea, a opta si a noua, care sunt aduse ofranda rasului, farselor si libertinismului. In final, in ziua a zecea, toate temele zilelor precedente sunt readuse in forta, impurul devine pur, iar banalul devine eroic.
Introducerile fiecarei zile si ale povestirilor individuale, dar si anumite pasaje de deosebita maiestrie bazate pe modele clasice, cu vocabularul lor rafinat si elaboratele lor cadente, au retinut mult timp atentia criticilor. Dar exista si un alt Boccaccio: maestrul cuvantului vorbit si al naratiunii sprintene si insufletite, eliberata de tirania ornamentelor stilistice. Aceste doua aspecte ale Decameronului i-au dat statutul de izvor de inspiratie al prozei literare italiene pentru urmatoarele secole. Francesco De Sanctis, influentul critic literar din sec. XIX, a considerat Decameronul o „comedie umana”, in succesiuneaDivinei Comedii a lui Dante, si pe Boccaccio drept pionierul unei noi ordini morale, successoarea celei a Evului Mediu european. Aceasta perspectiva nu mai este insa valabila, de vreme ce Evul Mediu nu mai poate fi prezentat ca un timp al ascezei si al preocuparii exclusive pentru Dumnezeu si pentru mantuire, in antiteza cu o Renastere preocupata doar de om.
De asemenea, in particular, intregul corpus al operei lui Boccaccio este esentialmente medieval in subiect, continut, forma si gust, cel putin in punctul de plecare. Nou este spiritul in care Boccaccio isi abordeaza subiectele si formele. Pentru prima oara in Evul Mediu, Boccaccio arata in mod deliberat inDecameron omul luptand cu soarta si invatand sa o invinga. Pentru a fi intr-adevar nobil, potrivitDecameronului, omul trebuie sa ia viata asa cum e, fara amaraciune, trebuie sa accepte, mai presus de orice, consecintele propriilor actiuni, oricat de mult i-ar insela asteptarile sau oricat de tragice ar fi. Pentru a-si realiza propria fericire pamanteasca, el trebuie sa-si limiteze dorintele la ceea ce este omeneste posibil si sa renunte la absolut fara regrete. Astfel, Boccaccio insista atat pe puterile omului, cat si pe limitarile sale de neocolit, fara referiri la posibila interventie a gratiei divine.
Critica moderna a evidentiat o constiinta a realitatilor spirituale si a afirmarii valorilor morale care are intaietate fata de orice frivolitate din chiar cele mai licentioase pasaje ale Decameronului, exonerandu-l pe autor de etichetarile de zeflemitor obscen si cinic senzual.
In decursul anilor in care se crede ca Boccaccio a scris Decameronul, florentinii l-au numit ambasador pe langa diriguitorii provinciei Romagna in 1350; consilier municipal si, de asemenea, ambasador la curtea lui Ludovic, duce al Bavariei, in Tirol in 1351; si ambasador pe langa papa Inocentiu VI, in 1354.
Intalnirea cu Petrarca
De mai mare importanta decat onorurile oficiale a fost prima intalnire a lui Boccaccio cu Petrarca, la Florenta, in 1350, eveniment care a determinat o schimbare decisiva in activitatea literara a lui Boccaccio. El il venera pe mai varstnicul sau confrate ca pe propriul maestru, iar Petrarca s-a dovedit a fi un consilier senin, pregatit, si un sprijin de nadejde. Impreuna, prin schimbul de carti, stiri si idei, cei doi au pus bazele recuceririi umaniste a Antichitatii clasice.
Dupa Decameron, pe care Petrarca nu l-a citit pana in ultimii ani ai vietii sale, Boccaccio nu a mai scris nimic in italiana, in afara de Labirintul dragostei (Il Corbaccio, 1354-1355), o satira despre o vaduva care l-a lasat cu buzele umflate, de scrierile sale tarzii despre Dante si poate de niste versuri, ocazional. Indreptandu-si in schimb atentia asupra latinei, s-a devotat eruditiei umaniste mai degraba decat creatiei imaginative sau poetice. Tratatul sau enciclopedic Despre genealogia zeilor (De genealogia deorum gentilium), medieval in structura, dar umanist in spirit, a fost probabil inceput in acelasi an al intalnirii sale cu Petrarca, dar a fost corectat si revizuit continuu, pana la moartea lui. Cantece bucolice(Bucolicum Carmen, 1351-1366), o serie de egloge alegorice (scurte poeme pastorale) despre evenimente contemporane, urmeaza modelele clasice de versuri deja impuse de Dante si Petrarca. Celelalte lucrari ale sale in latina includ Despre femei faimoase (De claris mulieribus, 1360-1374), o colectie de biografii ale unor femei celebre, si Despre soarta barbatilor ilustri (De casibus virorum illustrium, 1355-1374), despre catastrofele care-i asteapta pe cei prea norocosi.
Intalnirea cu Petrarca nu a fost insa singura cauza a schimbarii din scriitura lui Boccaccio. Se poate ca slabirea prematura a fortelor fizice si dezamagirile in dragoste sa fi contribuit si ele. Astfel de circumstante ar lamuri cum Boccaccio, care in trecut elogiase femeile si iubirea, a ajuns brusc sa scrie o opera incarcata de misoginism precum Corbaccio, indreptandu-si apoi geniul spre alte orizonturi. Mai mult, se pare ca ar fi inceput sa fie marcat de morala religioasa. Petrarca descrie cum calugarul cartusian Pietro Petrone, pe patul de moarte in 1362, a trimis un alt cartusian, Gioacchino Ciani, sa-l convinga pe Boccaccio sa renunte la preocuparile sale lumesti. Petrarca insusi abia l-a convins sa nu-si arda lucrarile si sa nu vanda biblioteca. Inca de la inceputul lui 1360, modul de trai al lui Boccaccio era socotit atat de auster, incat i-a fost incredintata o turma de enoriasi si o catedrala.
Cercul lui Boccaccio din Florenta a avut o importanta vitala pentru nucleul umanismului timpuriu. Leonzio Pilato, pe care Boccaccio l-a gazduit intre 1360 si 1362 si caruia i-a mijlocit numirea ca lector de greaca si latina (vechea Universitate din Florenta), a facut traducerea bruta in latina prin care Petrarca si Boccaccio s-au familiarizat cu poemele homerice – momentul incipient al studiilor de civilizatie greaca intreprinse de umanisti. Recuperarea textelor clasice in latina – Varro, Martial, Apuleius, Seneca, Ovidiu si mai presus de toti, Tacitus – ocupau de asemenea atentia lui Boccaccio.
Cu toate acestea, el nu a neglijat poezia italiana. Entuziasmul pentru predecesorii sai imediati, mai ales pentru Dante, a fost una din caracteristicile care l-au distins de Petrarca. Viata lui Dante Alighieri(Vita di Dante Alighieri) sau Micul tratat in lauda lui Dante (Trattatello in laude di Dante) si cele doua editii prescurtate ale acestuia depun marturie pentru devotamentul sau fata de amintirea lui Dante.
Ultimii ani
Toate aceste studii au fost efectuate intr-o perioada de saracie, uneori chiar de mizerie. Boccaccio a fost nevoit sa-si castige mare parte din venituri transcriind propriile lucrari cat si pe cele ale altora. In 1363, saracia l-a fortat sa se retraga in satucul Certaldo. Totusi, in octombrie 1373, a inceput sa sustina o serie de lecturi publice din Divina Comedie a lui Dante in biserica San Stefano di Badia din Florenta. Un text revizuit al comentariului pe care l-a rostit impreuna cu aceste lecturi exista inca, dar se intrerupe la punctul pe care-l atinsese cand, la inceputul lui 1374, sanatatea precara l-a facut sa-si piarda entuziasmul. Moartea lui Petrarca in iulie 1374 a fost o alta mahnire pentru el si s-a retras din nou la Certaldo. Acolo, Boccaccio a murit anul urmator si a fost ingropat in biserica Santi Michele si Jacopo.
Boccaccio a fost un om al Renasterii in aproape toate privintele. Umanismul sau nu se limita doar la studiile clasice si la tentativa de a redescoperi si reinterpreta textele antice, ci viza si incercarea de a aduce literatura scrisa in limbile moderne la nivelul celei clasice, prin stabilirea de standarde si respectarea acestora. Boccaccio a mers mai departe decat Petrarca in aceasta directie, nu doar pentru ca dorea sa ridice proza la rangul cuvenit, alaturi de poezie, ci si pentru ca in Nimfele din Fiesole, inElegia Madonei Fiammetta si in Decameron, marele scriitor innobila experientele din viata de zi cu zi, atat pe cele tragice, cat si pe cele comice. Desi Tezeida si Nimfele lui Amet sunt destul de apropiate de modelele clasice, Filocolo si Filostrato ridica literatura cavalereasca si curteneasca, decazute la un nivel comercial, la nivelul artei culte. Aceeasi atentie acordata temelor populare si medievale a caracterizat cultura italiana in a doua jumatate a sec. XV. In absenta lui Boccaccio, orizontul literar al Renasterii italiene ar fi de neinteles, din punct de vedere istoric.
sursa: Enciclopedia Universala Britannica, vol.2, A-B, Bucuresti, Editura Litera, 2010, pag. 303-306
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

boccaccio toscana boccaccino napoli fiammetta florenta cavalerismului
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1706 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012356 (s)