News Flash:

Viata si opera lui Felix Aderca

3 Ianuarie 2014
2675 Vizualizari | 0 Comentarii
Felix Aderca este pseudonimul literar al unui prozator, poet, estetician si eseist roman, de origine evreiasca. Numele sau real era Zelicu Froim Aderca.
Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrisei, n. Iosub) si ai lui Avram Adercu, primeste la nastere numele Froim Zeilic. Parintii, „comersanti” saraci de religie mozaica, veniti de prin Cehia, ajung in Moldova.
Aderca incepe scoala in Puiesti si urmeaza, la Craiova, cursurile Liceului „Carol I”, fiind insa eliminat in ultimul an. Isi incearca, fara succes, sansele literare la „Samanatorul” (1907), „Ramuri” (1909), „Convorbiri critice” (1909), unde trimite insemnari critice iscalite A. Tutova (F. Aderca), dar si la „Masca” (1911), unde ii apar cateva note critice sub pseudonimul Willy. Aderca va considera ca, in presa, debutul semnificativ se produce la „Noua revista romana” (1913), cu poezia Post amorem, dedicata lui T. Arghezi.
Cu o slujba marunta la o banca din Craiova, reuseste intre timp sa tipareasca placheta de versuriMotive si simfonii (1910) si brosura Nationalism…? Libertatea de a ucide… (1910; editia din 1922 va purta titlul Personalitatea. Drepturile ei in arta si viata). Impreuna cu sotia sa, Rubina (Rifca), pleaca in 1913 la Paris, unde audiaza cateva cursuri la Sorbona, de aici trimitand pentru „Noua revista romana” articole prosimboliste, precum si foiletoane care consemnau atmosfera dramatica a epocii, reunite apoi in volumul Sange inchegat. Note de razboi (1915). Intors in tara, intra sub arme in septembrie 1914, participand la campaniile din Oltenia, Transilvania si Ungaria, experienta care va nutri romanele Moartea unei republici rosii si 1916.
Colaboreaza la „Seara” cu foiletoane semnate si F. Adrian, A. F. Craioveanul, V. Simion, incluse ulterior in volumul Idei si oameni (1922), la „infratirea”, „Versuri si proza”, „Absolutio”, „Scena”, „Curierul Olteniei”, „Zorile” s.a. Ii apar alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice (1915),Fragmente-Romante, Reverii sculptate si Prin lentile negre, toate in 1916.
Se stabileste la Bucuresti din 1920 si este, timp de doua decenii, functionar la  Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale. Scrie abundent in presa, fiind prezent la „Ideea europeana”, „Cuvantul liber”, „Izbanda” (semna si I. Laurentiu), „Hiena”, „Umanitatea”, „Viata romaneasca”, „Avantul”, „Mantuirea”, „Lumea evree” s.a., apoi la „Contimporanul” (utiliza aici si semnaturile Regele Solomon, Lix, F. Lix), „Adevarul literar si artistic”, „Flacara”, „Cugetul romanesc”, scoate revista „Spre ziua” (1923), unde semna si Ghita Pristanda, Quadroclus, colaboreaza ori este redactor la „Facla”, „Saptamana muncii intelectuale si artistice”, „Cetatea literara”, „Nazuinta” (Craiova), „Revista romana”, „Lumea”, „Omul liber”, „Miscarea literara”, „Universul literar”, „Viata literara”, „Sinteza”, „Adevarul”. In 1928 il secondeaza pe T. Arghezi la „Bilete de papagal” (va fi secretar de redactie in primii doi ani, apartinandu-i si texte iscalite generic B. de p., Papagalul violet, Papagalul rosu, Papagalul albastru, Papagalul portocaliu, Papagalul verde, Papagalul vioriu). Scrie, de asemenea, la „Radio”, „Tiparnita literara”, „XX”, „Adam”, „Zodiac”, „Cuvantul”, „Reporter”, „Vremea”, „Realitatea ilustrata” (aici apare, sub pseudonimul Leone Palmantini, prima varianta, X. O. Romanul viitorului, la Orasele inecate) si la multe alte periodice.
Din 1920, la revista si cenaclul „Sburatorul”, Aderca, „sburatorist din prima ora”, cum se autodefinea, aflase ambianta cea mai propice pentru spiritul sau prospectiv, independent. In pofida unor tensiuni, ramane fidel „Sburatorului” si lui E. Lovinescu (criticul este si autor al inlocuirii prenumelui Froim cu Felix), incercand sa prelungeasca viata cenaclului si dupa moartea mentorului (in casa lui Aderca si a Sandei Movila, a doua lui sotie, s-au mai tinut cateva sedinte).
In deceniul al treilea, cel mai productiv pentru el, publica romanele Domnisoara din str. Neptun(1921), Tapul (1921, intitulat in editia din 1932 Mireasa multipla, iar in 1945, Zeul iubirii), Moartea unei republici rosii (1924), Omul descompus… (1925), Femeia cu carnea alba (1927), Rasputin. Diavolul de la Curtea tarului (1929), piesa Sburatorul (1923, jucata mai intai in 1931, iar in 1945 cu titlul Sburator cu negre plete), volumele Idei si oameni (1922), Mic tratat de estetica sau Lumea vazuta estetic (1929) si Marturia unei generatii (1929). Le urmeaza Aventurile d-lui Ionel Lacusta-Termidor (1932), romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley (1934, sub pseudonimul Clifford Moore, ceea ce nu-l fereste de o ancheta judiciara pentru delict de pornografie literara), volumul (de biografii) Oameni exceptionali (1934), romanele 1916 (1936) si Orasele inecate (1936),A fost odata un imperiu… (1939), povestirile Vreti sa descoperim America? (1935) si Intaia calatorie in jurul lumii (1939).
Hartuit o vreme (este mutat disciplinar la Cernauti si la Lugoj, apoi e demis), nevoit sa-si retraga numele din presa (in 1940 va publica Petru cel Mare. Intaiul revolutionar; constructorul Rusiei, sub pseudonimul N. Popov), arestat de legionari, se va concentra intre 1941 si 1944 asupra unui curs de estetica predat la colegiul pentru studentii evrei. Dupa razboi, primeste numirea ca director al invatamantului artistic din Ministerul Artelor (se pensioneaza in 1948) si, reintrand in presa, reia colaborarea la „Bilete de papagal”, „Lumea”, „Viata romaneasca”, scrie la „Curier israelit”, „Jurnalul”, „Democratia”, „Revista Fundatiilor Regale”, „Bis”, „Revista literara”, „Veac nou” s.a. Acum ii apar romanul Revolte (publicat in 1945, dar scris in 1938), monografia C. Dobrogeanu Gherea. Viata si opera (1947), eseul Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947), cateva scrieri cu tezele ideologice ale zilei (Patru ciudate intamplari, 1957, Jurnalul lui Andrei Hudici, 1958) si literatura pentru copii (In valea Marelui Fluviu, 1955, Amiralul oceanului, Cristofor Columb, 1957, Un calaret pierdut in stepa. Din vremea lui Petru cel Mare, 1961, scenarii radiofonice cu subiecte mitologice). I-au ramas in manuscris o masiva monografie despre Goethe, un Tratat de estetica generala, romanele Casa cu cinci fete si Mireasa multipla, o editie de autor, dar si unJurnal intim, marturie a debusolarii si oportunismului, dar si desen in aqua forte al unor chipuri de literati de prin anii ’50.
Soarta scrisului inegal, de aspect pluriform, al lui Aderca („literat complet si nespecializat”, cum il caracterizeaza Arghezi) pare sa fi fost legata de o antinomie structurala a omului. Salasluiesc in firea lui un insurgent, un nonconformist in stare de perpetua veghe, pledant neostenit al libertatii individului si al ideii de personalitate ireductibila, miscandu-se cu repeziciune si aplomb spre orice spatiu de disputa, tentat sa dinamiteze coercitii si tabuuri, prezumtios, dornic de afirmare belicoasa si, deopotriva, un sceptic malitios, care traieste cu intensitate si obstinatie sentimentul frustrarii, crispat, instabil, nedaruit cu seninatate. Aderca investeste mai mult si mai orgolios in prezenta lui intre contemporani decat in elaborarea operei, a propriilor „alcatuiri din hartie”. Intelectual ubicuu, in pas cu orice noutate — da, in 1924, cele dintai pagini in romaneste din romanul lui Marcel Proust -, obsedat de „spiritul de contemporaneitate”, ajunge in preajma majoritatii ideilor mari ale epocii, pe care le intercepteaza de indata, cu o intuitie extrem de sigura, pentru a le anima apoi indraznet si tenace. Scriind el insusi literatura, experimenteaza neincetat, fuge „in patru directii deodata”, fara sa gaseasca totusi acea optiune care l-ar exprima integral.
Inaintea generatiei de mari critici si scriitori din perioada interbelica, situandu-se, apoi, mereu alaturi de ei, Aderca, „om de baricade” (E. Lovinescu), isi sustine, prin fronde publicistice si literare, partea lui de contributie la impunerea modernitatii in literatura romana. Aderand la autonomia esteticului, el se asaza, in esenta, sub scutul ideilor lui E. Lovinescu. Pledoaria o face intr-o maniera ferventa si exclusivista, ca in Mic tratat de estetica sau Lumea vazuta estetic. Lucrarea insumeaza, mai intai, principalele campanii antitraditionaliste la care participase in deceniul al treilea, dupa ce in prima lui „batalie” literara, datata 1914, se razboise pentru legitimitatea simbolismului la noi, noua orientare fiind considerata „singurul cort de adapost in Sahara eminesciana”. Intr-o secventa a cartii, eseistul incearca o — minimala — elucidare teoretica, exersandu-si spiritul disociativ in definirea „frumosului estetic”, demers insotit de doua „pilde”: T. Arghezi si Marcel Proust.
Gazetarul Aderca practica simultan eseul, foiletonul, polemica, interviul si cronica. Ca si N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea si altii, semnaleaza nume mari ale poeziei modeme romanesti in chiar momentul aparitiei lor. Fara sa fie un creator de opinie, el a facut o critica de intampinare si a accelerat receptarea acestor nume, intervenind de cate ori erau supuse contestarii. Versurile din volumul Plumb al lui G. Bacovia ar fi „alaturi, numai la doi pasi, de cea mai mare poezie”. In asa-numita „batalie Arghezi”, Aderca se afla intr-o campanie permanenta, incepand cu anul premergator aparitiei volumului Cuvinte potrivite, cand scrie articolul Un nou Eminescu, si continuand cu seria de riposte adresate lui Ion Barbu si altora. Mai cu seama confinii temperamentale il trimit spre Camil Petrescu (in opera acestuia vede, indiferent de genul literar, „masti” ale aceluiasi suflet), in timp ce, cu o admiratie contrariata, usor iritata, se indreapta spre romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care le apreciaza insa subiectiv si nejudicios. Scrie elogios, fara rezerve, despre importanta romanelor lui Liviu Rebreanu (considerat un prozator de nivel european, care „depaseste orice fel de nationalitate literara”), dar si despre opera lui M. Sadoveanu, in care intuieste dimensiunile mitice (scriitorul ar „inainta inapoi”, miscare specifica proiectiei mitice). S-a apropiat entuziast de castigurile expresionismului, mai cu seama in dramaturgie si in arta dramatica (pretuieste piesele lui Lucian Blaga si din aceasta ratiune), totdeauna in polemica necrutatoare cu oamenii de teatru mediocri. Nu intamplator, el compune o piesa de teatru de factura expresionista (Sburator cu negre plete) si traduce din Karel Capek piesa R.U.R.
Aspiratia de a gasi cheia unei paradigme, personalitatea umana si indeosebi personalitatea creatoare, isi mentine intacta temelia psihologica, de la o prima lucrare, din 1910, pana la Idei si oameni, Marturia unei generatii si Oameni exceptionali. Inaugurand varsta moderna a unui gen, Marturia unei generatii, carte de interviuri cu scriitori si oameni de arta romani, reconstituie caleidoscopic o epoca de raspantie. Oglinda dubla, apartinand jurnalistului si intervievatului, isi interfereaza reflexele si creeaza efectul de metamorfoza continua a imaginii. Valoarea documentara, incontestabila, este sporita de cateva elemente ingenioase, care introduc intr-un acelasi spatiu scenic: „mastile” lui Marcel Iancu, „rama” portretistica si scenografica elaborata de Aderca, nervul, libertatea si consistenta confesiunilor aduse in dialog. In fine, se cuvine mentionata o preocupare aparte in publicistica lui literara: situat febril in actualitate, el trece in revista, pe sute de pagini, literatura europeana moderna, de la simbolism pana la Proust, Joyce, Celine si Kafka, intr-un proiect in care personalitatile ostracizate de ascensiunea fortelor antidemocratice au un loc privilegiat.
De inceputurile lui poetice (Motive si simfonii, Stihuri venerice, Fragmente-Romante, Reverii sculptate si Prin lentile negre), un fragmentarium liric, amalgam de virtualitati si de poze moderne, se va dezlega avand sentimentul unui experiment de varsta (va marturisi ca a fost poet in epoca lui „neolitica”). In schimb prozatorul, in permanenta ebulitie, scrie continuu, enorm, romane indeosebi, numeroase si de circulatie. Acestea au fost primite contradictoriu, amendate chiar ca producte ale unei inteligente rele, cu voluptati distructive si pornire spre lubric, ori clasate ca forme de parvenitism literar. S-a mai observat ca aerul de bric-a-brac, juxtapunerea unor tehnici de provenienta diversa ar fi reflectat ba o atitudine estetica (la care trimite si articolul Descompunerea unui gen), ba o inaptitudine creatoare. Se pare ca stiinta, opresiva, a artefactului sterilizeaza pagina. Cu toate ca experimenteaza neobosit, el nu poate asimila substantial modelul proustian, gidian sau kafkian.
In proza lui eterogena, din care transpar afinitati cu ideile lui Remy de Gourmont si urme ale injectarii unor puternici germeni freudieni, erosul este figura polarizanta. Pansenzualismul, de fapt pansexualismul, vazut de Pompiliu Constantinescu drept ideologie frecventata monoman de Aderca (altfel, tendinta, „imblanzita” si legitimata estetic, apare la mari scriitori ai epocii), se proiecteaza alegoric in naratiune, intr-un joc riscat, libertin, care transeaza in favoarea eclerajului crud, nu o data impur, exhibitionist. Personajele, oameni neimportanti, fara ambitii si stabilitate sociala, anonimi (depersonalizati si la nivelul onomasticii), cu profesii, indeletniciri erante, se instaleaza in clipa, consumandu-si vitalitatea frenetic, detasat si amar, intr-un nesfarsit itinerar al placerilor carnale. Nu atat din textul epic, din pulsiunile erotismului vagant, cat din exterior razbat intelesuri vorbind despre incomunicare, agonie, „nazuinta spre spulberare”.
Domnisoara din str. Neptun, romanul de debut, se inscrie amagitor intr-o „tematica” traditionalista, dezradacinarea, exploatata deopotriva de samanatoristi si poporanisti. Dar mahalaua, lume la care se vor raporta si I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu s.a., precum si victima ei (o fata de la tara ajunsa curtezana cartierului, inradacinata, pana la autocondamnare, in acest loc sordid) sunt privite fara lirism, intr-un „film” cu derulare alerta, cu secvente abrupte, de o tipatoare concretete senzoriala. Vocea autorului pus pe filosofare sceptica rosteste panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeste un suport inadecvat pentru ideea de predestinare, agitata pe tot parcursul naratiunii.
Aflat aproape intre aceleasi inzestrari si limite, Tapul deschide seria romanelor in care erosul este exclusiv, iar din subsolurile fiintei instinctualitatea se ridica la suprafata, atotstapanitoare. Distinctia intre imoral, amoral si moral, straina personajelor (ipostaze ale candorii, crede I. Negoitescu), este trimisa la plimbare si de autor. Se reitereaza in exces, cu tente de rau gust literar, descrierea unor momente de explozie a senzualitatii.
Un laitmotiv emfatic trece in prim-plan in Omul descompus…, unde personajul, un frustrat, brutal descurajat de uraciunea celor din jur, cauta cu exasperare ceva, fie si o manie, in jurul careia sa i „se grupeze zilele”; sansa de recoagulare a personalitatii si de „autentificare” prin sexualitate e iluzorie, golul il acapareaza, iar moartea apare spectral in trupul viu. Glisand, ca de obicei, spre maniere literare in voga, Aderca exploateaza si aici, destul de superficial, filiera expresionista ori apeleaza la tehnica scindarii eului, la dezarticularea fluxului cronologic, memorie involuntara etc. Pe de alta parte, intr-o mezalianta pe care nu a putut sa o curme nici mai tarziu, aduce in text virtuti pamfletare inrudite cu arta argheziana, dar si habitudini de gazetar vivace, artagos.
In romanul Femeia cu carnea alba castiga teren fibra ludica a imaginatiei. Reintra in scena domnul Aurel, personaj recurent, si el posibil alter ego al lui Aderca Initial, in Moartea unei republici rosii, caporal fiind in armata romana trimisa in misiune de pacificare a Budapestei, Aurel oscila intre „solara zadarnicie” a razboiului, utopiile social-politice si libertina frenezie erotica. In Femeia cu carnea alba, domnul Aurel, negustor de legume, peregrineaza prin „gradinariile” de pe malul Dunarii, in incercarea de a-si potoli mai ales foamea erotica. E un joc ce se vrea initiatic, regresiune spre „duhul” primar. Si, din nou, secvente reusite, aici de o poezie gratioasa, orchestrate cu rafinament senzorial.
Ludicul ia proportii in Aventurile d-lui Ionel Lacusta-Termidor, parabola sarcastica, exsangua a lumii pe dos, mizand pe truvaiuri funambulesti si paradoxuri impinse pana la absurd, ca la Urmuz. Aceeasi placere a evadarii fanteziste, dublata de combustia la rece a speculatiilor auctoriale, se manifesta, intr-o configuratie insolita, in Orasele inecate. E o prima performanta a literaturii Science fiction romanesti, dupa alte cateva incercari in acest gen, ca, de pilda, Oceania lui Al. Macedonski. Cartea, un „basm futurist” (G. Calinescu), imagineaza un timp al racirii si mortii soarelui, cand omenirea, devitalizata, dar suficient de energica pentru a perpetua conflicte si vanitati, se retrage, ca in niste imense acvarii, in orase subacvatice.
Intr-o cariera de mereu innoite experimente, subminata si de o speciala dexteritate de a confectiona cand si cand literatura accesibila, ba chiar literatura de consum (Al doilea amant al doamnei Chatterley, o asa-zisa continuare a romanului scris de D. H. Lawrence, intra, cu toate pretentiile livresti ale „autorului” roman, in aceasta categorie, ca si Rasputin. Diavolul de la Curtea tarului, aparut in fascicule, in Colectia celor 15 lei), romanul 1916 dadea semne ca Aderca poate renunta la miscarea centrifuga. Dar „convertirea” e partiala si de scurta durata. Epicul, la inceput supravegheat impersonal, captat logic, evolutiv, include o drama morala — un tata isi asuma vina mortii fiului sau, condamnat si executat pentru tradare —, desfasurata sinuos pe fundalul unor scene de pe front si din spatele frontului, care sunt surprinse in flashuri lucide, nervoase. Fictiunea se frange insa la un moment dat, fiind inlocuita de marginalii inabil mascate, de trimiteri jurnalistice la actualitatea politica etc. Ultimul roman semnificativ, Revolte, reasambleaza buna parte din trasaturile acestei proze. Scrisa la persoana intai, cartea face mai vizibil transferul dinspre autor spre personaj. Sexualitatea nu mai este insa echivalata cu o acuplare fara satiu, antrenand si stari mai complicate. Daca literatura lui Aderca, cu deosebire romanele, desi vulnerabile fara exceptie, suscita totusi interesul ca un spatiu deschis experimentului, publicistica lui are o insemnatate remarcabila, ca ferment al innoirii, in circuitul de idei al epocii interbelice.
Domnul Aderca e un literat complet si nespecializat. Domnia sa stie sa poarte paleta, parfumele, arcul, sagetile si floreta la un loc cu pana; deopotriva de noi si de agere. Poetul e povestitor, povestitorul e filosof, filosoful e critic. Este greu sa acceptam; dupa ce l-am cunoscut in varietatea functiunilor sale pe domnul Aderca, pe literatul cu o singura latura si dimensiune, vazut intotdeauna numai din spate sau din profil, tantar uscat al unui mic bazait muzical – si intelegem in tipul de scriitor unanimitatea puterilor de expresie. Tudor Arghezi
sursa: Dictionarul general al literaturii romane, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 40-43/istoriesicultura
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

felix aderca pseudonimul literar convorbiri critice masca
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1884 (s) | 23 queries | Mysql time :0.018005 (s)