News Flash:

Zaraza, legenda iubirii decapitate

24 Septembrie 2013
3249 Vizualizari | 1 Comentarii
La mijlocul anilor '40 Bucurestiul traia vremea de pe urma a zodiei „Micului Paris”.
Erau niste vremuri pe cat de tulburi, pe atat de dinamice, in care averile mai marilor sau mai micilor imbogatiti de razboi se faceau si se desfaceau de pe o zi pe alta. Iar bucurestenii care fusesera indeajuns de isteti incat sa evite frontul chefuiau in draci, in seri petrecute extravagant prin crasme si restaurante pe atunci celebre, acum de mult uitate. Unele aveau nume eroice, precum „Marasesti”, „Kiseleff” ori „Carpati”, scrie curentul.ro.
Altele afisau firme pe cat de ciudate, pe atat de pitoresti: „La Berbec”, „La cotitura”, „Tralea”, „Roata lumii” ori „La Marita bortoasa”. La periferie, mahalagii chefuiau „La sapte pacate”, „La geamuri multe”, „La rogojina” ori „La Cateaua lesinata”. Ba undeva, peste drum de Cimitirul Bellu, clientii erau invitati sa constate ca este „Mai bine aici, ca vizavi!”.
Iar majoritatea locantelor erau renumite pentru celebrii lor muzicanti, care incantau urechile clientilor fideli pe care-i convingeau, seara de seara, sa-si goleasca buzunarele acolo. Unii erau doar solisti, interpreti ai unor creatii deja consacrate. Altii erau ceea ce azi numim „cantautori”, cei care prezentau in fata publicului propriile lor compozitii. Intr-un loc il puteai asculta pe Jean Moscopol, in altul pe Titi Botez, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru. Toti celebrii, toti iubiti de publicul lor, care-i diviniza. Dar parca pe niciunul dintre ei la fel de mult ca pe Zavaidoc si pe Cristian Vasile, cei care vreme de multi ani au fost vedetele, printii neincoronati ai „santan”-urilor bucurestene. Ambii erau interpreti si compozitori ai unor slagare fredonate, cu placere, chiar si in ziua de azi. Ceva mai in varsta, Zavaidoc – Marin Teodorescu pe numele lui adevarat – s-a nascut la Pitesti, pe 8 martie 1896. Era fiul lui Tanase Teodorescu, vestit lautar de la sfarsitul secolului XIX. Istoricii domeniului afirma ca numele de Zavaidoc, sub care a devenit celebru, i-a fost dat de generalul Traian Mosoiu, care i-a ascultat cantecele pe vremea primului Razboi Mondial. A fost o porecla pornita de la regionalismul „zavaidoaca”, cuvant despre care filologii sustin ca descrie „un zurbagiu, un om neastamparat, cu o fire iute si vesnic pus pe veselie si nebunii.” O porecla ciudata care, in anii care au urmat, i-a adus un succes enorm. Iar banalul Teodorescu a disparut inlocuit, pentru totdeauna, de „Zavaidoc”, numele sub care l-a cunoascut o lume intreaga. Vasile Cristian, concurentul sau, era ceva mai tanar, nascut in 1908. Cantand mai curand pe „coarda” music hall-ului, a ramas celebru pentru cateva dintre compozitiile sale, veritabile hituri ale perioadei interbelice: „Ramona”, „Aprinde o tigara”, si celebra „Zaraza”, poate cel mai iubit cantec din vremurile de apus ale „Micului Paris”. Erau doi barbati exceptionali intre care destinul, ori poate doar legenda, au adus fantoma tigancii „Zaraza”, frumoasa curva de lux, dorita de majoritate barbatilor din „Micul Paris”.
„Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza…”
Inca de la inceputul lui, secolul trecut a adus cu el o revolutie cu adevarat epocala a moravurilor. Si a naravurilor. Scapate din robia prejudecatilor, si ajunse la o libertate nevisata pana atunci, frumoasele Bucurestiului au inceput sa iasa, din ce in ce mai des, in viata publica. Si ieseau oferind ceea ce aveau mai bun: trupul si propria frumusete. Mai intai, prin anii 20, a fost „Mita Biciclista”, prima muiere cu adevarat curajoasa, care a indraznit sa iasa din vechile tipare. Apoi, timpul a trecut si multe doamne i-au urmat exemplul, din ce in ce mai libere. Si mai libertine. La sfarsitul sec. XIX, „traseistele” isi aveau locurile lor, rezervate pe „poduri” – vechile bulevarde pardosite cu scanduri de lemn, de la care isi luau si numele: „curvele podarese”. Dar secolul XX a schimbat situatia: „fetitele dulci din Bucuresti” au inceput sa iasa in lumea buna, unde cele mai remarcabile au reusit in scurt timp sa le rasuceasca mintile „Don Juan”-ilor damboviteni. Iar pe la mijlocul anilor 40, una dintre aceste frumuseti ar fi fost frumoasa tiganca Zarada, cea pe care o melodie devenita, instantaneu, slagar national, a eternizat-o sub numele de Zaraza. Acum, nimeni nu mai stie cum se numea ea cu adevarat. La fel cum nu exista nici fotografii care sa ne arate cum ii arata chipul. Despre ea s-au pastrat doar povestile. Povesti care spun ca era o tiganca deosebit de frumoasa, cu un farmec exotic distilat, secole la rand, in sangele rasei sale. Era inalta, cu un ten masliniu si buze senzuale. Parul negru pana-corbului, vesnic lucitor, uns din abundenta cu uleiul de nuca la moda in acea vreme. Era o prostituata de lux, frecventata doar de „lumea buna”. Se mai spune ca isi facea veacul prin cele mai luxoase localuri ale vremii, unde erotismul degajat prin toti porii o aduceau intotdeauna in centrul atentiei. Este descrisa ca purtand haine de lux, saluri aduse tocmai din Kashmir, rochii in culori vii asortate la pantofi cu strasuri lucitoare. Mersul lasciv leganat baga dracii in barbatii de frunte ai boemei bucurestene care faceau antecamera in speranta ca, doar-doar vor fi bagati in seama de superba tiganca. Ii primea cand credea ea de cuviinta iar cel care apuca sa se bucure de nurii ei chiar ca era „potent” din punct de vedere financiar: Zaraza era o curva extrem de scumpa. Se spune ca era o femeie rece, calculata care nu-si permitea niciodata sa se indragosteasca: curtezanii ii patrundeau doar in pat si niciodata in suflet.
O singura data in viata ei si-a permis sa-si incalce „principiile”, iar asta a costat-o insasi viata ei. Se spune ca intr-o seara din vara anului 1944, destinul a purtat-o in localul „Vulpea Rosie”, unde canta Cristian Vasile. Poveste spune ca, in acea seara, plasata parca sub semnul fatalitatii Zaraza a intrat in locanta la bratul unui tanar plin de bani care a si facut „onorul mesei” pe care a umplut-o cu sticle de sampanie scumpa. Venita cu el, femeia se lasa sorbita din priviri de barbatii din jur carora, din cand in cand, le raspundea cu ochiade languroase. Apoi, pentru ea, timpul s-a oprit parca in loc: pe scena a urcat marele Cristian Vasile. A cantat, ca de obicei, doar doua cantece. Imbracat in smoking alb, barbatul inalt de un metru si nouazeci si trei, a smuls ropote de aplauze. Apoi, a parasit scena si a plecat sa manance, in alt local. Ce melodii o fi cantat? Nu se mai stie. Dar probabil a fost ceva cu totul deosebit care a muscat adanc din sufletul Zarazei. A parasit localul si s-a dus direct in locul unde, dupa cina, Cristian Vasile savura in tihna un pahar de absinth. Acolo a inceput singura poveste de dragoste din tumultoasa viata a Zarazei. Cei doi au devenit amanti, perechea simbol a acelor vremuri. Iar emblema iubirii lor a fost melodia „Zaraza” care, in ciuda aerului sau putin desuet, este ascultata, si acum, cu placere.
In umbra lumii interlope
Daca lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi fost doar o banala poveste de dragoste. Nu a fost sa fie asa. Dupa cum spuneam, Cristian Vasile canta in localul „Vulpea Rosie” de pe Selari. Iar cel mai important „concurent”, care se razboia cu el pentru admiratia publicului era Zavaidoc, vedeta de marca a localului „Ingerasul”. Buni amandoi, fiecare dintre ei iubiti peste masura de public. Motiv pentru care se spune ca ambii se simteau implicati intr-un soi de razboi al nervilor, care trebuia sa transeze care dintre ei este cel mai bun. Se mai spune ca, mai in varsta decat concurentul sau, Zavaidoc i-ar cam fi purtat sambetele lui Cristian Vasile. De fapt, chiar si pe atunci, viata era cu mult mai complicata decat parea la prima vedere. La fel ca in zilele noastre, localurile celebre precum si artistii care le aduceau gloria, erau conexate, prin legaturi oculte, cu lumea interlopa a vremii. Cu doar cativa ani in urma, nici unul dintre noi nu ne-am mirat cand s-a aflat ca o serie de nume celebre printre manelistii zilelor noastre au oarece legaturi de afaceri cu fratii Camataru, ori cu alti „baroni” ai crimei organizate. Nici pe vremea „Micului Paris” nu era altfel. Se spune ca Zavaidoc era „protejat” de „clanul” lui Borila, interlop deosebit de periculos care isi facea veacul prin Bariera Vergului. In schimb, Cristian Vasile era omul fratilor Gore, cei care faceau legea in cartierul Tei. Legenda urbana spune ca, la un moment dat, Zavaidoc isi ura atat de mult concurentul, incat i-a cerut lui Borila sa-l ucida. Povestea mai spune ca talharul i-a explicat bonom ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu” ar fi zis banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc dupa care, parca pentru a-i face in ciuda, a inceput sa fredoneze „Zaraza”. De fapt interlopul alesese deja modul in care avea sa-si ajute protejatul. Daca sa-l ucida pe Cristian Vasile „ar fi fost pacat de Dunezeu”, nimic nu-l impiedica sa-l doboare psihic. Iar pentru asta cea mai buna solutie era s-o ucida pe iubita acestuia. Ceea ce s-a si intamplat.
Se spune ca in seara de 27 octombrie 1944, Zaraza a iesit, cu oarece treburi prin oras. Undeva, in dreptul Palatului CEC, a fost atacata de omul trimis de Borila pe urmele ei. Ajunsi intr-un loc ferit de ochii lumi, asasinul a apucat-o de par, apoi a privit-o in ochi ranjind, i-a muscat salbatic buzele pe care le ravnise o lume intreaga, apoi i-a dat capul pe spate. Crescut parca direct din mana golanului, sisul a retezat adanc in beregata femeii careia aproape ca i-a despartit capul de trup. A fost gasita in zori, scaldata in propriul sange. Interogat de Politie ca suspect, Cristian Vasile a fost pus in scurt timp in libertate. Oficial, ucigasul Zarazei nu a fost identificat niciodata. Dar, se spune ca privirile acuzatoare ale bucurestenilor s-a fi indreptat spre Zavaidoc, cel despre care se spunea ca ar fi comandat asasinatul. De fapt, nimeni nu a reusit sa demonstreze absolut nimic. De aici incolo, povestea Zarazei porneste pe niste cai foarte apropiate de filmele horror. Se spune ca ea ar fi fost incinerata. Apoi, dupa un timp, Cristian Vasile ar fi furat urna, iar in urmatorii cativa ani, ar fi consumat, putin cate putin, toata cenusa Zarazei. La sfarsit, el ar fi incercat sa se sinucida inghitind terpentina. O tentativa esuata care i-a ars coardele vocale si l-a despartit pentru totdeauna de cantec. Cam asta ar fi povestea Zarazei, iubirea decapitata, dramatica legenda urbana de pe vremea „Micului Paris”. Nimeni nu mai stie, acum, cat din ea o fi adevar si cat poveste.
In 1944, pe la inceputul iernii, Zavaidoc s-a imbolnavit grav de rinichi. Pe 31 decembrie a fost internat in Spitalul Fiantropia, cu blocaj renal. A mai trait pana pe 13 ianuarie 1945, cand a murit dupa chinurile agonizante specifice acestei boli cumplite, pe atunci incurabila. Este inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica. Cristian Vasile, concurentul sau, a mai trait pana in iunie 1974. El este inhumat la Cimitirul Hipodrom din Sibiu, iar la inmormantarea sa au venit cativa prieteni, printre care si interpreta Mia Braia. Ce a ramas dupa ei toti? Acesta poveste, pe care poetul Mircea Cartarescu a dezvoltat-o dramatic intr-una dintre cartile sale. Sau poate chiar a si inventat-o. De pe urma lui Zavaidoc au ramas vechile sale discuri din ebonita, care-i reinvie si acum cantecele „colorate” cu acel chiot sugubat care-i era specific. Cristian Vasile ne-a lasat superbele slagare „Aprinde o tigara”, „Ramona” si mai ales „Zaraza”, cantecul emblema al unor vremuri de mult trecute. Si niste versuri ciudate, usor ilogice, in care multi indragostiti de acum s-ar putea recunoaste la fel de bine ca aceia din vremea „Micului Paris”: „Cand apari senorita, in parc pe-nserat/Curg in juru-ti petale de crin./Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat,/Si ai trupul de sarpe felin./Gura ta e un poem de nebune dorinti,/Sanii tai un tezaur sublim./Esti un demon din vis, care tulburi si minti,/Dar ai zambetul de heruvin.Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,/Cine te-a iubit ? /Cati au plans nebuni pentru tine,/Si cati au murit? /Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,/Sa ma-mbete mereu./De a ta sarutare Zaraza, vreau sa mor si eu!”. Ei, dar poate ca acesta este chiar vechiul parfum al „Micului Paris”.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

bucurestiul micului paris cimitirul bellu zavaidoc cristian vasile
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (1)

Stoia Dan  | #203
...poveste ecranizata mai mult sau mai putin in "Supravietuitorul" lui Sergiu Nicolaescu!
Adauga comentariu

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1652 (s) | 23 queries | Mysql time :0.019449 (s)